A 60-a ediţie a Festivalului de Film de la Berlin nu mai are nevoie de confirmare. Va intra în istorie ca o ediţie jubiliară, în care cele mai recente filme ale unor „grei” ai celei de-a şaptea arte, Roman Polanski şi Martin Scorsese, au avut premiera mondială. Numai că la pomul lăudat e bine să nu te duci cu sacul! În ciuda tuturor recordurilor bătute, în ceea ce priveşte numărul de invitaţi, filme proiectate sau al jurnaliştilor acreditaţi, ediţia mai are apanajul unei importante prezenţe româneşti. Şi nu este numai o afirmaţie politicoasă sau patriotică. Cinematografia românească reuşeşte o performanţă rară, de a rămâne, de câţiva ani, la un nivel ridicat, de unde suscită uimire şi admiraţie.

Nu este puţin lucru ca lungmetrajul de debut al lui Florin Şerban, intitulat „Eu când vreau să fluier, fluier\", selectat în competiţia oficială, să primească critici mai bune decât cel mai nou film semnat de Roman Polanski, „Ghostwriter\". Un festival de film precum Berlinala oferă unul dintre acele rare momente în care chiar şi buturuga mică poate răsturna carul mare. Cu o industrie puternică în spate, nu se întâmplă prea des ca producţii şi vedete americane să îşi măsoare forţele de la egal la egal cu filme de autor sau cu buget mic. Competiţia Berlinalei şi nivelul său de popularizare în lumea întreagă, târgul de filme care se desfăşoară în paralel, îi conferă un statut important şi deschide oportunităţi de distribuţie pentru orice film. Producţia românească este favorită la Marele Premiu, dar să nu răpim nici bucuria victoriei şi nici să creştem dezamăgirea înfrângerii.

Nu numai lungmetrajele româneşti au suscitat interes, ci şi scurtmetrajele „Colivia\", de Adrian Sitaru, şi „Derby\", de Paul Negoescu, alese în competiţia de gen a Berlinalei. După succesul lui Cristi Puiu cu scurtmetrajul „Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea\" la Berlin, în 2004, Adrian Sitaru câştigă şase ani mai târziu Premiul DAAD, distincţia Serviciului German de Schimb Academic. Premiul constă într-o bursă de trei luni, care îi va permite regizorului să lucreze la un proiect la Berlin. Atât Adrian Sitaru, cât şi Paul Negoescu au deja un palamares important. De numele lui Adrian Sitaru se leagă scurtmetrajul „Valurile\", premiat la Locarno sau Sarajevo, în timp ce scurtmetrajul precedent al lui Paul Negoescu, „Renovare\", a fost prezentat, anul trecut, tot în competiţia Berlinalei.

În programul paralel competiţiei, Forum, cinefilii au mai putut viziona „Portretul unui luptător la tinereţe\", de Constantin Popescu, un film care nu mai poate trece neobservat după ce Institutul Eli Wiesel a trimis comitetului de selecţie o scrisoare de protest împotriva proiecţiei acestui film, înfierat ca propagandă antisemită. Lungmetrajul atinge un subiect încă păstrat în anticamera memoriei naţionale, rezistenţa împotriva Comunismului imediat după capitularea României în cel de-al Doilea Război Mondial. Dar despre intriga acestui film se vor spune cu siguranţă mai multe după ce va ajunge în distribuţie în România.

În cadrul târgului de filme, Asociaţia pentru Promovarea Filmului are un stand ale cărui materiale sunt destul de solicitate. Popularitatea cinematografiei româneşti la Berlin se măsoară şi în mulţimea de profesionişti ai celei de-a şaptea arte, care a ţinut să participe la petrecerea organizată de asociaţie, chiar dacă un taraf de muzică lăutărească nu mai uimeşte cu prezenţa sa la un astfel de eveniment şi chiar hrăneşte stereotipii. Şi Ambasada României s-a mobilizat în a onora prezenţa cineaştilor şi a organizat o recepţie în cinstea acestora.

Atmosfera degajată, glamour şi prezenţa multora dintre cei pentru care se fac filmele animă Berlinul între 11 şi 21 februarie. Berlinala este un eveniment de la care puţini dintre cei aleşi îşi permit să lipsească. Este şi unul dintre evenimentele unice în care industria şi arta demonstrează că pot co-exista, lăsând loc pentru a aprecia şi savura creativitatea, frivolitatea, dar şi rigoarea unei discipline academice.