Libertatea adusă de căderea Comunismului a dus la inventarea sau adaptarea la noi modalităţi de exprimare în cinematografia statelor din centrul şi estul Europei. Socialism-realismul vechiului regim s-a convertit în realism, iar lirismul a ajuns un stil la care prea puţini cineaşti au mai recurs. Nu a fost vorba doar despre automatismul unui sistem logic, de experienţa personală sau de cunoştinţele dobândite, ci şi despre lipsa finanţării pentru mulţi dintre realizatori, care au făcut şi mai fac film cu bugete infime sau chiar fără. Adevărul spus fără ocolişuri, după ani de vicleşuguri pentru a evita cenzura, după abandonarea dublului sens, a fost un drept la care întreaga societate râvnea. Ca un drept proaspăt câştigat, exercitarea sa s-a făcut uneori cu exagerări şi derapaje. De multe ori, s-a renunţat la sensibilitate, la politeţe, pentru a se striga în faţă, cu agresivitate, adevăruri brutale.

Filmul este o oglindă a realităţii şi a reflectat transformările radicale ale societăţii. Cea de-a şaptea artă a îmbrăţişat toate cauzele pierdute, a reflectat cu precădere situaţii şi indivizi marginali, dar şi confuzia şi lipsa de identitate a unei societăţi încă nepregătite să revină la ordinea şi valorile morale şi etice generale, asociate încă cu trecutul. Apoi, în aceste societăţi lipsite de repere şi de solidaritate, toţi indivizii sunt marginali şi singuri în căutarea propriei identităţi, ceea ce îi face mai vulnerabili şi lipsiţi de apărare în faţa diverselor tentaţii şi a manipulării. Căutarea sensului vieţii a devenit subiectul preponderent în filmele est-europene. De la „Patul conjugal\" şi „Senatorul melcilor\" de Mircea Danieliuc, la „Vulpe, vânător\" de Stere Gulea, printre primele producţii realizate imediat după Revoluţie încărcate de răbufnirea cu care omul de rând a început să guste din libertate şi să îşi exercite proprile drepturi sociale călcând însă de cele mai multe ori peste sentimentele, sensibilitatea sau orgoliul celorlalţi, filmul românesc nu înregistra o schimbare majoră de stil. Cu „Filantroprica\" de Nae Caranfil, „Marfa şi banii\" de Cristi Puiu şi ajungând la „Moartea domnului Lăzărescu\" de acelaşi regizor, poate cel mai desăvârşit film românesc din istoria cinematografiei, pentru a face posibile lungmetraje ca „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile\" de Cristian Mungiu până la recentul „Eu dacă vreau să fluier, fluier\" de Florin Şerban, filmul românesc s-a remarcat printr-un stil puternic vizual pe măsura tuturor valenţelor de semnificaţie şi de nuanţă a adevărurilor exprimate. Lungmetraje ca „A fost sau nu a fost\" şi „Poliţist, adjectiv\" de Corneliu Porumboiu, „Hârtia va fi albastră\" şi „Boogie\" de Radu Muntean, la care se adaugă „Cea fericită fată din lume\" de Radu Jude sau „Felicia înainte de toate\" de Răzvan Rădulescu au rafinat şi îmbogăţit acest stil vizual cu accente dramatice, cu emoţii şi tensiune care au lăsat loc sentimentelor şi umorului depăşind stadiul de experiment artistic.

Lirismul şi exprimarea poetică, precum şi regia în sensul de recreare vădită a realităţii au fost mai puţin utilizate. „Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii\" de Cătălin Mitulescu este, poate, singurul lungmetraj în care se regăsesc atât un stil vizual puternic, cât şi metafora poetică în recrearea zbuciumului sufletesc al unei societăţi care nu mai poate amâna o schimbare drastică. „Maria\" de Călin Netzer sau „Nunta mută\" de Horaţiu Mălăele se plasează absolut în afara curentului acestui nou val al cinematografiei româneşti, prin lirismul lor, dar şi prin adoptarea unor mijloace teatrale, care însă demonstrează mai mult ca la oricare dintre regizorii români cât de mult iubesc filmul din postură de cinefili. Iar „Restul e tăcere\" de Nae Caranfil este din nou o producţie deschizătoare de drum către filmul de epocă dedicat însă unui public cu o cultură cinematografică de cel puţin 30 de ani. (va urma).