Disputa dintre Guvern și FMI dă bine și doar atât, pentru că fiecare tabără își urmărește propriile interese. Autoritățile vor un avantaj pentru cursa electorală din 2016, iar FMI vrea debitori cuminți. Populația este (iarăși) masă de manevră și victimă colaterală. Guvernul vrea TVA de 20% și salarii mai mari în Sănătate și Educație, cu riscul majorării deficitului dincolo de cotele admise, iar FMI joacă rolul contabilului liniar și lipsit de imaginație, care crede în continuare că pentru a reduce o taxă trebuie să crești neapărat alta. Analiștii reclamă (încă o dată) lipsa totală de încredere în mediul privat și subliniază faptul că un Cod Fiscal nu produce deficite; de asemenea „rezultate“ sunt responsabili tot politicienii. Cu banii economisiți din TVA, populația decide să investească, să cheltuiască sau, la cum arată noul Cod Fiscal, să acopere majorările de impozite la case, mașini și altele.

LUPTĂ PE TOATE CANALELE Dezacordul clar dintre Guvern și Fondul Monetar Internațional (FMI) pleacă de la reducerea TVA la 20%, de la 1 ianuarie, și de la creșterea cu 25% a salariilor din Sănătate și Educație. Măsurile vor duce deficitul bugetar la 2,9% din PIB (Finanțele estimează 2,5% din PIB, pe de altă parte), ceea ce, în opinia Fondului, e prea mult. Guvernul invocă plafonul maxim de deficit agreat de UE, de 3%, pe care nu-l depășește. Pe pagina de Facebook, premierul Victor Ponta notează că multe țări europene, cel mai recent Spania, și-au aprobat deja bugetul pe 2016 cu deficite mult peste limita de 3%. Ce uită premierul - și, din câte se pare, și FMI - este că 3% e deficitul maxim la care poți să te duci într-un an prost, cu recesiune, criză și alte nenorociri capitaliste. Într-un an în care economia crește (și nu, nu prin cine știe ce magie din pix a Statisticii, ci pe bune), deficitul de 3% e mult, mult prea mare. Premierul consideră însă că ambele măsuri, reducerea TVA și majorarea salariilor, sunt necesare și sustenabile și oferă o oportunitate de a păstra ritmul de creștere și dezvoltare economică „cel mai rapid din UE“, de a crea noi locuri de muncă, de a exporta mai mult și de a reatrage investițiile străine. În discuție apar și alegerile din 2016, când există riscul ca instalarea unui nou Executiv, urmată de păstrarea cotei TVA la 24% și blocarea majorărilor salariale, să readucă România înapoi în 2010, conchide premierul. Desigur, deficitul ar coborî sub 1%, iar FMI ar fi fericit. Nota electorală a discursului nu i-a convins însă pe analiștii economici, care au cerut Guvernului să publice pe site comunicatul oficial (și tradus) al Fondului Monetar Internațional.

CE SPUNE, DE FAPT, FMI? Suntem avertizați că deficitul fiscal se va apropia de 3% în 2016 și va sări de acest nivel critic în 2017, din cauza reducerilor masive de taxe și impozite și a majorărilor salariale. FMI cere măsuri compensatorii (ca întotdeauna) și recomandă o țintă de deficit de 1,5%. „Abordarea prociclică (economia crește, iar Guvernul scade taxele - n.r.) va stimula economia într-un moment în care nu e nevoie și va așeza datoria publică pe o traiectorie ascendentă“, spune șefa delegației Fondului în România, Andrea Schaechter. Ea nu este convinsă nici de colectarea de taxe și impozite, în ciuda ofensivei ANAF din ultima vreme - mai e mult până departe, decalajul de colectare al României fiind încă semnificativ: „Resursele limitate ale Fiscului trebuie deplasate dinspre controale pe TVA către activități care generează mai multe venituri. Altfel, marea restructurare a instituției riscă să nu genereze rezultatele anticipate“. Pe de altă parte, Fondul cere mediului privat să se implice, prin privatizări, în companiile de stat și reclamă (încă o dată) lipsa infrastructurii moderne de transport.

Ecouri comuniste în discursul FMI

Desigur, ambele tabere - Guvernul și FMI - gândesc liniar, contabilicește și cât se poate de prost. Unii vor voturi, ceilalți vor acorduri. De fapt și de drept, Codul Fiscal e doar un reper, care nu produce deficite și nu supraîncălzește economia. „Nu au încredere în economia de piață și în sectorul privat. Vor să controleze, să impună, crezând că ei știu totul cel mai bine și că nu vor decât să ne apere de „volatilitate“. Anii de comunism încă-și fac simțită prezența. Neîncrederea este fundația tuturor deciziilor de politică economică din ultimii 25 de ani. Și astăzi, acești oameni cred că pentru a reduce o taxă este nevoie să crești alta“, spunea recent analistul Florin Cîțu. Ce-i drept, este impresionant modul în care FMI și opoziția reușesc să deturneze discuția despre Codul Fiscal și să o transforme într-o dezbatere despre sustenabilitatea bugetului, deși nu există nicio legătură directă cele două. „Acest tip de raționament nu ia în calcul complexitatea economiei. Desigur, e posibil ca o reducere de TVA să însemne venituri mai mici din taxă. Dar înseamnă venituri mai mari pentru mediul privat. Efectele se văd după ce oamenii decid ce fac cu banii - investesc sau economisesc? Decizia ține de așteptările lor în privința economiei. Nu există nicio relație între nivelul taxelor și sustenabilitatea pe termen lung a finanțelor publice. Contează ce se întâmplă cu cheltuielile publice, iar taxele mai mari oferă, în teorie, mai mulți bani care să fie distribuiți discreționar“, explică Florin Cîțu.

Adio, dar rămân cu tine!

În 2016, România ar putea încheia, dacă dorește cu adevărat, un acord intermediar cu Fondul Monetar Internațional, denumit Precautionary Liquidity Line (PLL), în care statul va trebui să implementeze o serie de reforme, spune economistul UniCredit Londra, Dan Bucșa - „Dacă acum câţiva ani eram comparaţi cu ţări mai puţin stabile, acum, comparaţia este strict regională - unde stă România între Polonia şi Ungaria? Toată lumea spune că România trebuie să aibă randamente mai mici decât Ungaria şi mai mari decât Polonia. Polonia are un Flexible Credit Line (FLL) de la FMI şi cred că piaţa se aşteaptă ca şi noi să încercăm la un moment dat asta“. Nu se poate trece, însă, de la acord de tip stand-by direct la FLL, fiind nevoie de cel puțin o PLL de trecere (Macedonia și Maroc au acum PLL, spre exemplu). Referitor la comparațiile forțate făcute de unii tehnocrați între economia românească și cea franceză, analiștii amintesc că, în Franța, companiile de stat asigură jumătate din PIB, în vreme ce, în România, sectorul în cauză este o mare gaură neagră, care consumă resurse și ne văduvește de 50% din PIB.