Această teorie a fost lansată de Titu Maiorescu imediat după jumătatea secolului al XIX-lea. La acel moment istoric, „România Mică”, aşa cum erau numite Moldova şi Muntenia, în urma Unirii de la 1859, se afla într-o situaţie politică şi economică surprinzător de asemănătoare cu ceea ce se întîmplă acum la noi. Abia trecuse o jumătate de veac de la ieşirea Principatelor româneşti din Epoca Fanariotă. Revoluţiile de la 1848 introduseseră în România spiritul „bonjurist”, ceea ce era echivalent cu orientarea noastră spre Europa, astăzi. Între Unirea Principatelor şi Războiul pentru Independenţă din 1877, Ţările Române au traversat un fel de tranziţie asemănătoare cu tot ce trăim noi de aproape 19 ani încoace. Moravurile, mentalităţile şi societatea civilă, cum am spune acum, s-au reformat, iar sub Domnia lui Carol I, devenit primul Rege al românilor, după încoronarea din 1881, au fost fondate majoritatea instituţiilor statului de drept modern, aşa cum le cunoaştem azi. Din nefericire, şi atunci, în secolul al XIX-lea, ca şi acum, după încheierea „parantezei comuniste” de 45 de ani, România a avut nevoie de vreo două decenii pentru transformarea societăţii orientale, pe care o moştenise din perioada fanariotă, într-o societate modernă, dominată de un autentic spirit european. În acea tranziţie, Titu Maiorescu a identificat fenomenul pe care l-a numit „formele fără fond”, adică unele instituţii publice ale statului de drept existau doar formal, cu numele, doarece activitatea lor nu acoperea nici denumirea, nici menirea pentru care fuseseră înfiinţate. Astfel de cazuri erau Justiţia, Învăţămîntul sau chiar Parlamentul, ca să nu mai pomenim de nou înfiinţata, pe atunci, Poliţie, de serviciile poştale precare sau de sistemul bancar incipient!

La această realitate istorică, pe care o pot numi comparată, am reflectat în weekend-ul tocmai încheiat, înţelegînd surprins cît de multe asemănări există între cele două epoci. Acum, ca şi atunci, Parlamentul autohton este o „formă fără fond”, legiferînd anapoda deseori. Acum, ca şi atunci, Învăţămîntul public se află într-o situaţie de criză fără precedent. Acum, ca şi atunci, Justiţia nu este imparţială, ci poate fi manipulată cu scopuri politice. Acum, ca şi atunci, Poliţia este coruptă şi nu inspiră sentimentele de „siguranţă şi încredere”. Acum, ca şi atunci, sistemul bancar jupoaie pielea de pe om, precum cel mai odios cămătar. Acum, ca şi atunci, Guvernul conduce ţara după interesele clientelei politice. Acum, ca şi atunci, sistemul de Sănătate este într-o situaţie jalnică, iar responsabilitatea funcţionarilor publici lipseşte cu desăvîrşire.

Opresc aici enumerarea comparaţiilor, pentru a mă întreba, strict retoric, dacă poporul român nu este cumva urmărit de un „blestem mioritic”?! Cu toate acestea, „România Mică” a devenit „Mare” după 1918 şi a cunoscut cea mai înfloritoare epocă din istoria sa! Asta înseamnă că ar trebui să rămînem optimişti, însă fără a uita celebra expresie: „mai e mult pînă departe”… Un început ar putea fi chiar alegerile din această toamnă.