Micile furnici ar putea salva lumea de încălzirea globală prin reducerea dioxidului de carbon din atmosferă. Concluzia cercetătorilor americani a intervenit în urma unei monitorizări pe termen lung a efectelor pe care aceste insecte le au asupra solului.

Unele specii de furnici ”mușcă” din minerale pentru a secreta carbonat de calciu, cunoscut și sub numele de calcar. În acest proces, captează o cantitate mică de dioxid de carbon din atmosferă. Această ”fabrică” de calcar este o versiune la scară mică a procesului masiv de răcire globală care are loc în oceane, cunoscut sub numele de captare a carbonului. Calcarul depus în ocean conține mai mult carbon decât cel prezent în atmosferă astăzi. În experimentul lor, cercetătorii americani au constatat că furnicile pot descompune mineralele de 50 până la 300 de ori mai rapid decât se erodează în mod natural nisipul lăsat neatins. Au observat, totodată, că furnicile au acumulat calcar în mușuroaiele lor, ceea ce i-a făcut să creadă că aceste insecte ar putea căuta calciul și magneziul din minerale pentru a le folosi în producerea de calcar. În acest proces, insectele preiau din atmosferă dioxidul de carbon, gaz cu efect de seră. Transformarea ar avea loc atunci când furnicile ling granulele de nisip și le lipesc pe pereții mușuroaielor lor. Totuși, procesul rămâne deocamdată un mister pentru știință. Ronald Dorn, geolog la Universitatea de Stat Arizona, asigură că furnicile pot schimba mediul, dacă numărul lor va crește, pentru că ele nu trăiesc mai mult de un an.

LECȚIE DE LA... URȘI Ajutor nesperat ar putea veni și de la urși, care ar putea să ne ofere o lecție despre cum pot fi ținute sub control diabetul și obezitatea. Capacitatea unui urs grizzly de a face față obezității și diabetului în timpul hibernării ar putea ajuta la tratarea acestor probleme de sănătate la oameni.

Oamenii au făcut întotdeauna o legătură între diabet și obezitate, dar urșii aruncă o nouă lumină asupra acestei relații. Cercetătorii care au studiat comportamentul urșilor, în mod clar animale obeze, au descoperit la aceștia o stare naturală de diabet, care servește unui scop biologic real și este reversibil.

Toamna, urșii se pregătesc pentru hibernare îndopându-se până devin obezi, dar fără să fie diabetici. Devin însă diabetici la câteva săptămâni după ce intră în hibernare, apoi, cumva, ”se vindecă” de diabet când se trezesc în primăvară. În săptămânile de hibernare intră într-o stare similară diabetului zaharat tip 2, care nu este dependent de insulină. La oamenii cu diabet de tip 2 se înregistrează o deficiență relativă de insulină iar celulele își pierd capacitatea de a răspunde la acest hormon care ajută la reglarea nivelului de zahăr din organism. Cercetătorii au presupus că și la urși, valorile insulinei se schimbă în funcție de nivelurile lor de obezitate, care variază pe parcursul anului. Dar au descoperit că, spre deosebire de oameni, în cazul urșilor, nivelul de insulină din sânge nu se schimbă, iar anumite celule își activează și dezactivează capacitatea de a comunica și de a răspunde la insulină. Un rol central în acest proces îl are o proteină numită PTEN. Urșii au dezvoltat capacitatea de oprire și pornire a activității acestei proteine în celulele adipoase, acționând ca un întrerupător și făcând urșii mai mult sau mai puțin sensibili la insulină atunci când este necesar. Astfel, când ies din hibernare, primăvara, urșii pornesc comutatorul, devenind mai sensibili la insulină. Mecanismele celulare care favorizează obezitatea ar putea proteja anumiți pacienți de diabet, în timp ce mecanismele celulare care favorizează diabetul ar putea proteja împotriva obezității. Oamenii cu un nivel scăzut de PTEN au o probabilitate foarte mare de a rămâne foarte sensibili la insulină, precum urșii, chiar dacă au obezitate.