După o premieră românească, la sfîrşitul săptămînii trecute, la Sala Union a Cinematecii Române şi după un parcurs francez, ulterior celui de la Palm Springs şi Salonic, „Pescuit sportiv\" a intrat, aseară, şi în atenţia publicului de la Mons, fiind proiectat, la ora 18.30, în Sala 2 de la Complexul Imagix, situat în vecinătatea oraşului belgian care găzduieşte a 25-a ediţie a Festivalului Internaţional al Filmului de Dragoste. După cum se ştie, „Pescuit sportiv\" reprezintă debutul în lungmetraj al tînărului regizor Adrian Sitaru. Filmul este realizat înaintea scurtmetrajului „Valuri\", care l-a făcut cunoscut pe autor, mai cu seamă, după obţinerea „Leopardului de mîine\", la ediţia din august 2008 de la Locarno. „Pescuit sportiv\" îşi merită interesul, dincolo de faima dobîndită de autorul acestuia înaintea premierei propriu-zise. Produs în condiţii studenţeşti, cu un buget fără... buget, ca să zicem aşa, bucurîndu-se de participarea benevolă a interpreţilor, realizat în timp record (turnajul propriu-zis s-a făcut în 10 - 12 zile, toamna, în octombrie, după o lună de repetiţii la masă, şi nu vara, cum era prevăzut şi cum cereau prerogativele scenariului), filmul reprezintă o noutate chiar şi sub acest aspect. Dincolo de aceasta, însă, dar nu fără a ţine seama de impedimentele tehnice, „Pescuit sportiv\" demonstrează, pe lîngă ambiţia unui cineast inventiv şi, mai ales, aspiraţia sa creatoare, voinţa de a-şi impune formula de lucru. Desigur, nimic nu mai este absolut nou sub soare, aşa că vom lua cu circumspecţie propunerea sa de a utiliza cu preponderenţă, de pildă, unghiul subiectiv, căruia i se asociază, aproape obligatoriu, filmarea cu camera pe umeri, din poziţii adesea imposibile.

Despre ce este vorba? Într-un weekend, profesorul de matematică Mihai, care tocmai şi-a dat demisia, porneşte la drum, spre un lac din apropierea Constanţei, un ghiol, se pare, unde ar dori să se lase purtat de hobby-ul său, pescuitul sportiv. Este însoţit de Mihaela, căreia el îi spune Iubi, care se află la volan. Ceea ce pe el îl interesează, în primul rînd, este dacă Mihaela i-a spus soţului ei că s-a hotărît să rupă căsnicia. Mihaela ezită. Pe drum, în toiul unor discuţii în contradictoriu, lovesc una din prostituatele aflate pe marginea drumului. Cred că au omorît-o. Cei doi intră în panică. O culeg din drum şi o aşază pe bancheta din spate. La picnic, însă, fata îşi revine. Devine membru al grupului. Face avansuri erotice şi bărbatului, şi femeii, pregătiţi să-i ofere bani ca să dea uitării incidentul. Tînăra vrea plata în natură. La plecare, Mihaela îşi informează soţul despre intenţia ei de a rupe legătura. Pe drumul de întoarcere, o altă maşină pare a lovi pe cineva, poate, din nou, chiar pe Ana-Violeta, prostituata. Sînt trei personaje principale, aşadar. Lor li se adaugă un vînător, un braconier, şi un şofer de furgonetă (Ionel, interpretat de Nicodim Ungureanu, cu o bine strunită inflexibilitate, rudimentar, dar fără a şarja, cu voce joasă, imundă, percutantă în tabla de semnificaţii a filmului), client mai vechi al Violetei. Cele trei personaje îşi expun propriile variante, dar pentru a evita orice asemănare cu structuri narative celebre, Adrian Sitaru încearcă o spargere a succesiunii, căreia îi preferă un tip special de simultaneitate, derivat din fluctuaţia subiectivităţilor. Provocatoare, prostituata pare a deţine ştiinţa seducţiei, indiferent că partenerul este bărbat sau femeie. Şi intuiţia ei este fără greş. A remarcat imediat răceala, scleroza sentimentelor dintre cei doi, chiar dacă nu este vorba de un cuplu marital, ci de unul, de presupus mai viu, adulterin. Rolul ei este de catalizator al unei relaţii afective, pe cale de a se distruge. Refacerea se produce. Sîntem în peisajul lui Polanski din „Cuţitul în apă\", doar că, în drum, cuplul, deja uzat, deşi nu sînt soţi, ci doar amanţi, culeg o femeie, nu un bărbat. Lucrurile s-au mai schimbat. Prostituata oferă servicii de ambele sexe, fără urmă de prejudecăţi. Limbajul este al lui Cristi Puiu din „Marfa şi banii\", tot o poveste a drumului. Aici, partea de road-movie este mai redusă în economia povestirii, dar destul de percutantă, prin dramatismul trucului prostituatei, care pare un fel de „deux ex machina\" apărînd ca să dea relief crizei sentimentale.

Actorii sînt remarcabili, atît Adrian Titieni (Mihai), cît şi Ioana Flora (Mihaela). Maria Dinulescu este de-a dreptul uimitoare în rolul prostituatei care pare să ţină cu adevărat locul autorului, deşi profesorul demisionar de matematică exprimă o linie etică incontestabilă. Sitaru nu este un moralizator. Pentru el contează interrelaţionările, deviaţiile afectivităţii şi ale comportamentului, iar aici, pe acest spaţiu mic, el pare a-şi fi cîştigat un teritoriu propriu, asumîndu-şi-l şi ca temă, şi ca subiectivizare, dar şi ca formulă a unui stil minimalist cu bătaie lungă.

Vom lăsa neamendate imperfecţiunile benzii de sunet, ca şi degringolada imaginii, mereu obsedată să arate faţetele nevăzute. Ar fi mult de discutat, de pildă, despre implicaţiile subiectivităţii unghiului de filmare. Indeciziile nu rămîn nemarcate, dar ele fac parte din tacîmul povestirii. În orice caz, este de preferat un asemenea exerciţiu, ascuns, ca un iceberg, sub mantia lipsei de fonduri, unui demers scorţos şi plin de ambiţii neconcretizate. O anumită candoare a creativităţii îşi revarsă farmecul, iar observaţia cineastului dramaturg este dătătoare de nelinişti. Punct existenţial, dar şi filmic, asumat cu un curaj estetic de luat în seamă.