Zilele trecute, ministrul Elena Udrea a mai făcut o vizită de lucru, pe la şantierele unor baze sportive – între care bazinele de înot ale Cluburilor Steaua şi Dinamo. Este, bineînţeles, vorba despre asociaţii sportive gestionate de stat – nu ale lui Becali şi Borcea. Cu acelaşi prilej, blonda ministresă a vorbit şi despre viitoarea sală polivalentă care se va înălţa pe locul actualului patinoar şi pentru care domnia sa crede că va obţine nu doar o finanţare, dar chiar şi un contract de exploatare din partea unei mari companii coreene, cu ai căror şefi s-a întâlnit dânsa când a fost la Seul, ca să fie aleasă vicepreşedinte al Organizaţiei Mondiale de Turism.

Sunt lucruri îmbucurătoare şi ele se înscriu pe linia unor recente realizări, între care se numără National Arena şi Cluj Arena, stadioane moderne care au costat multe sute de milioane, dar şi investiţii de genul telecabinei din Vâlcan sau bazinul de înot de la Câmpina. Despre acestea din urmă s-a vorbit intens: despre prima – că n-ar duce nicăieri, în vârful muntelui gestionat de soţul dnei Ridzi, fosta colegă a Elenei Udrea, nefiind nici o amenajare turistică care să justifice un eventual trafic în caz că ninge, iar despre a doua că i s-ar fi pus lacătul a doua zi după inaugurare, pe motiv că primăria nu dispune de fonduri ca să-i asigure funcţionarea. Cu siguranţă că dna Udrea nu va putea lua acolo lecţii de înot (conform declaraţiei sale, că la câte bazine a “construit” ar trebui să înveţe să înoate) după cum, probabil, nici nu va schia la Vâlcan. Despre gazonul ghinionistului stadion fost 23 August s-a vorbit deja mult, deşi mai puţin despre costurile sale de exploatare şi despre o eventuală soluţie managerială pe care primăria lui Oprescu nu reuşeşte să o găsească. Din punctul de vedere al costurilor, nici stadionul din urbea premierului Boc nu stă mai bine, deşi unii funcţionari ai primăriei au şi început să vândă, pe sub mână, accesul la contractele de servicii.

Aflaţi în plină criză, ne pricopsim cu un program ambiţios de edificii şi dotări publice pentru care nu dispunem de resursele de exploatare şi de întreţinere, cu atât mai mari cu cât obiectivele sunt mai ambiţioase. Odată inaugurate cu tam-tam, ele devin veritabile “găuri negre” în care vor curge bani cu care s-ar putea face lucruri mai utile momentului pe care-l traversăm. Deocamdată, din aceste programe cu care se laudă demnitarii noştri singurii care au de câştigat sunt “clienţii” de partid care pun mâna pe contractele de execuţie – din care probabil că vor avea bunul simţ să returneze partea necesară câştigării viitoarelor alegeri.