La începutul week-end-ului trecut a avut loc, în Bucureşti, parada anuală a homosexualilor şi lesbienelor, organizate de Asociaţia „Accept”. I s-a mai spus, cam pompos, „Marşul diversităţii”. Parada a fost precedată de o manifestaţie de protest organizată de mişcarea „Noua Dreaptă”. Pe străzile Capitalei, aşa cum poate aţi văzut şi la televizor, au fost mobilizaţi mai mulţi poliţişti şi jandarmi decît numărul total al demonstranţilor din ambele tabere. Datorită numărului foarte mare al oamenilor de ordine au avut loc puţine incidente notabile. Dar atmosfera de pe străzi a avut o tensiune surdă, de parcă ar fi fost vorba de un cazan dat în clocot, pe care cineva apasă capacul ca să nu iasă aburii fierbinţi… Am sentimentul că nu va exista vreodată o autentică reconciliere naţională cu privire la acest subiect spinos.

Ce-aş putea spune, în calitate de soţ, tată şi creştin-ortodox, despre această bazaconie inventată de lumea modernă şi numită, foarte firoscos „dreptul la diversitate”? Cînd am ieşit din casă în acea zi, pentru a face cumpărăturile zilnice, am trecut prin faţa bisericii de la mine din cartier şi am citit anunţul prin care preotul paroh ne îndemna să nu acceptăm un asemenea „păcat strigător la cer”, cerîndu-ne să protestăm public, prin orice mijloace, dar să ne şi opunem unei asemenea mişcări. Eu o fac acum, aici, pentru că alte mijloace publice nu am la dispoziţie… Recunosc că mi-este imposibil să înţeleg relaţiile sexuale între persoane de acelaşi sex! De unde naiba mai vine atunci chestia cu „diversitatea”? De ce, măcar, nu proclamă băieţii ăştia „dreptul la monotonie sexuală”? O astfel de nebunie îmi aminteşte de întrebarea: „Ce diferenţă este între onanie şi sex?” Răspunsul are valoare de aforism erotic sau politic: „Niciuna, doar că în al doilea caz mai cunoşti lume!” Vă daţi seama ce plictis trebuie să fie în asemenea cupluri?! Pe lîngă asta, mă întreb de ce nu stau liniştiţi acasă, făcînd toate prostiile pe care le doresc, departe de ochii lumii, în loc să iasă pe stradă, oferindu-ne un spectacol grotesc?! În plus, mă oripilează, pe lîngă „căsătoriile” între astfel de parteneri, dorinţa lor de a înfia copii. Asta este o grozăvie fără de margini! Eu ştiu că Biserica nu mai trebuie să ardă pe nimeni pe rug şi că este foarte bine „să ne iubim aproapele ca pe noi înşine”, dar nu pot să rămîn indiferent la apelul pe care l-a transmis preotul paroh de la mine din cartier. Mă văd obligat să afirm răspicat că legislaţia europeană în acest sens este greşită. Inflaţia asta a libertăţilor individuale, de orice natură ar fi ele şi cu orice preţ moral, este ca „facerea de bine”… Cred că aţi înţeles ce vreau să spun! Din acest punct de vedere, bănuiesc că România, ca ţară ortodoxă, va avea întotdeauna probleme cu Uniunea Europeană.

Stau şi mă întreb ce s-ar întîmpla, într-o zi, dacă băieţii ăştia ar declara că sînt susţinătorii lui Băsescu sau ai PD-L? A fost o discuţie pe tema asta, în campania din 2004, dar s-a terminat foarte repede şi nu mai ţin minte mare lucru, acum. Sau ce s-ar petrece dacă Vanghelie i-ar chema în PSD, cum a făcut cu cei de la MISA?! Dar dacă tot veni vorba de speculaţii politice, vă mărturisesc amuzat uimirea mea de a doua zi, duminică, atunci cînd am văzut la ştiri cîteva imagini de la miting-ul PC împotriva homosexualilor. „Gay-Fest” a fost doar un pretext pentru o veritabilă reuniune publică de campanie electorală. Ce să faci, scopul scuză mijloacele, nu-i aşa?!? Pînă la urmă, cred că tipii ăştia din asociaţia „dreptul la monotonie sexuală”, cum îmi place mie să glumesc pe seama lor, s-ar putea salva doar pe cale politică. Dacă devin mai numeroşi, voturile lor ar conta şi atunci vreun partid ar dori, eventual, să se intereseze de ei, însă riscurile electorale ale unui asemenea „accept” ar fi uriaşe pentru respectiva formaţiune politică. Dacă nu vor reuşi asta, ar mai exista posibilitatea să candideze ca minoritate sexuală măcar cu un reprezentant în Parlament. În fine, şi-ar putea înfiinţa propriul partid, deşi nu ştiu ce nume i-ar da, însă ştiu ce lozincă li s-ar potrivi: „Dacă mă iubeşti, întoarce-te…” Să fiţi iubiţi normal!