După 1991, mai mulţi foşti deţinuţi politic constănţeni au încercat să facă lumină în privinţa genocidului făcut de comunişti la construcţia Canalului Dunăre - Marea Neagră. Astfel, trei dintre cei care au cunoscut teroarea temniţelor comuniste, Mirel Stănescu, Vlad Nicolau şi Gogu Cuşa au urmat traseul construcţiei şi au încercat să dea de urmele oamenilor omorîţi pe perioada celor patru ani, 1949 - 1953. Evidenţele deceselor au fost distruse însă de comunişti. În lucrarea în curs de apariţie „Genocid în lagărele primului Canal Dunăre-Marea Neagră”, Mirel Stănescu, cu ajutorul celor doi foşti camarazi de suferinţă, a reuşit să descopere în cîteva arhive ale localităţilor unde au fost amplasate colonii ale deţinuţilor politic „doar” 839 de decedaţi în timpul celor patru ani, dintre care jumătate agricultori, 211 intelectuali şi 203 muncitori. Conform celor cîteva documente descoperite, mulţi deţinuţi au murit din cauza fracturilor suferite în timpul muncilor sau bătăilor, a bolilor cauzate de înfometare, iar 13 au fost împuşcaţi ori au „reuşit” să se sinucidă pentru că nu au mai putut suporta chinurile. Astfel, ca urmare a acelor condiţii de exterminare, combinate cu bătăile şi torturile zilnice, în arhivele Securităţii se menţionează că, în 1952, s-a înregistrat o medie a mortalităţii de 30 - 40 deţinuţi pe lună! Într-una din arhivele Securităţii, Mirel Stănescu a găsit cîteva note relevante despre un tînăr condamnat, de 23 ani, omorît cu bestialitate de comunişti: „După 15 zile de carceră, deţinutul Ion Rapciug, de la lagărul Cernavodă, a fost dus la infirmerie cu ambele picioare cangrenate, pentru că fusese legat cu lanţuri peste cizmele de cauciuc ce le avea în picioare. Cînd a fost dus la infirmerie şi i s-au scos cizmele, i s-au dezlipit şi tălpile picioarelor, care putreziseră”. În documente se menţionează că tînărul a murit în chinuri groaznice, cîteva zile mai tîrziu, întrucît lt. maj. Florian Cormos nu a aprobat transferul bolnavului la spital. Mirel Stănescu menţionează şi mărturii despre muşamalizarea unor crime ale torţionarilor. Acesta menţionează că la comanda brigăzilor erau puşi intenţionat criminali de drept comun. Este amintit cazul lui Marian Stănciugel, un ţigan care îşi omorîse nevasta şi care, la şantierul de la Poarta Albă, fusese pus să îngrozească deţinuţii politic. Despre acesta se povesteşte că, într-o noapte, l-a aruncat într-un cuptor de ars cărămidă pe un deţinut cu care se certase, Dragoş Rambela, de 30 ani, aviator condamnat pentru trecere de frontieră. „După acest incident s-a făcut o anchetă formală, iar cazul a fost muşamalizat”, menţionează Mirel Stănescu pe baza mărturiilor adunate. Acesta aminteşte numeroase alte exemple în care cei condamnaţi erau schilodiţi în bătaie ori electrocutaţi pînă cedau din cauza suferinţelor.

Ţarcul Morţii, lagăr în lagăr

Pentru a putea fi exploataţi permanent, deţinuţii erau atent supravegheaţi de santinele înarmate, iar mulţi dintre cei care nu mai rezistau se aruncau între tampoanele vagoanelor, unde erau striviţi sau tăiaţi de tren. Gheorghe Andreica, un supravieţuitor al lagărului, menţionează, în memoriile sale publicate în cartea „Lumini ce nu se sting”, pînă unde mergea bestialitatea comuniştilor: „La capul Midia, în interiorul lagărului, a existat un ţarc special, înconjurat cu trei garduri de sîrmă ghimpată, în interiorul căruia erau patru barăci. Jur împrejur mai existau 15 barăci care constituiau lagărul propriu-zis. Acest lagăr în lagăr, noi l-am numit Ţarcul Morţii. Cei aduşi aici erau destinaţi morţii rapide, prin înfometare. Erau foşti ofiţeri superiori care au luptat pe frontul de răsărit, foşti demnitari şi unii legionari. În general, oameni demni şi educaţi. Dimineaţa li se dădea cafea din orz prăjit, fără pîine. La prînz şi seara, un fel de lături din varză împuţită sau gogonele stricate şi, din cînd în cînd, o porţie de turtoi din mălai alterat. Trupurile celor din ţarc arătau ca nişte schelete ambulante, cu greu puteai recunoaşte pe cineva dintre ei. În Ţarcul Morţii pămîntul era gol, ca pîrjolit: oamenii mîncaseră toată iarba, orice buruiană, chiar şi rădăcinile. Orice vietate care traversa acest spaţiu era prinsă şi mîncată: insecte, rîme, şerpi, şoareci, şobolani. O dată, vîrtejul stîrnit de o furtună mare, a ridicat balta cu broaşte cu tot şi a aruncat-o în incinta lagărului. Ca lupii au sărit oamenii înebuniţi de foame prinzînd şi înghiţind de vii acele broaşte. Într-o zi, a dispărut căţeluşa comandantului-călău, Liviu Borcea. O botezase Mida, după numele lagărului, Midia. A dat ordin gardienilor să o caute peste tot şi, negăsind-o, a ordonat o percheziţie în Ţarcul Morţii. Aici s-au descoperit oase de pisici, dar şi labele nefericitului animal dispărut. Nebunia înfometării a mers atît de departe încît trupurile celor care mureau după numărătoarea de seară erau ciopîrţite de unii şi carnea era mîncată aşa, crudă. Observînd aceasta, Administraţia a pus plantoane care să păzească trupurile morţilor pînă erau scoase din barăci. Erau zilnic scoşi cîte doi morţi, cu targa improvizată şi duşi în cimitir, iar noaptea, cei care mureau, erau aruncaţi în malul lacului”. Lucrările s-au stopat la 18 iulie 1953, ca urmare a difuzării pe posturile de radio „Europa Liberă”, „Vocea Americii” şi „BBC” a terorii care atingea paroxismul din lagărele de muncă de la Canal. Paradoxal sau nu, în ciuda acestor dimensiuni terifiante ale terorii instituite de regimul comunist din ţara noastră, cei care se încumetă să scoată la iveală adevărul despre genocidul roşu întîmpină azi dificultăţi. Astfel, ca urmare a distrugerii unor importante cantităţi de documente ale Securităţii şi a tăcerii satisfăcute a foştilor torţionari, una dintre cele mai recente şi, totodată, cele mai sîngeroase perioade ale României, rămîne una dintre cele mai grele provocări pentru istorici. Dincolo de cercătările realizate de Mirel Stănescu, ale cărţilor de memorialistică ale foştilor deţinuţi politic constănţeni, sînt meritorii şi eforturile de aflare a adevărului despre crimele comunismului din partea unor istorici şi oameni de cultură din judeţ.