Cu toţii ne aducem aminte, din copilărie, eterna întrebare rostită din spatele unui zâmbet larg al mătuşii, bunicului, vecinei, colegilor de serviciu ai mamei etc: „Ce vrei să te faci când vei fi mare”? Era o vreme când cei mici îşi doreau să fie astronauţi, ca să aprindă stelele, să nu mai fie întuneric noaptea. Medici, ca să ajute copiii bolnavi. Dascăli, să le spună colegii „Bună ziua, doamna profesoară”. Pensionari, ca „să le dea bomboane la nepoţi”. Balerine, ca să se bucure mama. Strungari, ca să îi laude şefu’ lu’ tata... Era doar o vreme... Acum nu mai e... Acum copiii îşi doresc „things” (chestii) de cum ajung să se târască de-a buşilea. Am auzit zilele trecute două fete de-o şchioapă despărţindu-se amuzate după ce au analizat un şirag de mărgele catalogat drept „prea gărliş” (girlish - de fetiţă). Au stabilit să se întâlnească puţin mai târziu la „topo”. Pentru neavizaţi, „topo” este prescurtarea virtuală a cuvântului „topogan”. Este „lame” (de porc) să scrii la tastatură un cuvânt întreg, mai bine foloseşti prescurtări. Şi, dacă toată lumea foloseşte prescurtări virtuale, de ce să mai utilizăm cuvintele întregi în dialogurile directe? Aşa se face că auzi copii vorbind pe stradă într-o jumătate de limbă română, inteligibilă câteodată numai pentru interlocutori. Cât despre profesii... Pe cine mai interesează profesia? Copiii de azi nu mai vor să fie ceva… ei vor să fie pur şi simplu… cineva. Profesorii sunt ăia la care ţipă mami că mi-au dat note mici. Medicii sunt ăia de le taie “Băse” banii. A fi astronaut e puţin cam… “girlish”. Balerinele… ce sunt alea? La tv sunt numai dansatoare cool! Strungar?! … Hăhăhă!!! La bunica mergem noi cu bomboane... mai nou... Nici a fi parlamentar nu e interesant, căci unii au anunţat deja că vor să plece din ţară.

Aşa încât, atunci când vor fi mari, copiii vor să fie Lindsay Lohan, Hannah Montana, Nicoleta Luciu sau... mă rog, Gigi Becali. Persoane cu notorietate... profesională, evident!