Fostul mare internaţional român Gheorghe Dumitru, constănţeanul care a impresionat şi rugbyul francez, s-a referit în partea a doua a interviului acordat în exclusivitate pentru Cotidianul Telegraf şi la foştii colegi, a căror valoare nu a putut fi remarcată şi în străinătate din cauza vechiului regim, care interzicea transferurile peste hotare.

Reporter: Ce credeţi despre arbitrajul modern în rugby şi despre arbitrajul video? De ce îl refuză alte sporturi, ca fotbalul?

G.D.: Eu găsesc că e foarte bine pentru rugby, un sport de contact, “aglomerat”, în care se pot întâmpla multe într-o fază. E bine să nu existe dubii. Ar trebui adoptat şi de alte sporturi, mai ales de fotbal.

Rep.: Mai vin copii să facă rugby? De ce nu avem şi grupe de fete, foarte populare în restul Europei?

G.D.: E greu să demarezi, dacă foştii mari jucători nu se implică în calitate de antrenori. Dacă Facultăţile de Educaţie Fizică şi Sport nu creează aşa ceva?... E inadmisibil ca viitorii profesori de sport să nu fi practicat vreun sport!?

Rep.: Care ar fi primul lucru pe care l-aţi întreprinde, dacă aţi fi de mâine antrenorul lotului naţional?

G.D.: Aş face ce au făcut antrenorii mei! Aş face multe trialuri, selecţii! Aş reorganiza acele turnee “ale Prieteniei”, cu Bulgaria, Cehia, Polonia, cu Rusia, cu Franţa... Păcat că turneul IRB de la Bucureşti s-a oprit, pentru că el permitea echipei României să se construiască şi mai bine, cu jucători mai mulţi din România, nu numai cu “stranieri”. Aş face nocturne. Aş lua-o de la capăt! Înainte de turneul din Argentina, când era antrenor Titi Ionescu, am fost la un mic turneu în Bulgaria, pe care l-am luat foarte în serios - nu era nicio diferenţă. Jucam la acelaşi înalt nivel cu orice echipă.

Rep.: Ce regretaţi, ca jucător?

G.D.: Regret că n-am ştiut să apreciez atunci, ceea ce am înţeles mai târziu, în Franţa: eforturile şi sacrificiile pe care colegii mei de echipă le făceau, în România - ca jucători, ca colegi, ca antrenori, ca antrenori secunzi... Mi-am dat seama de valoarea lor uriaşă abia când m-am întâlnit cu alţi jucători şi tehnicieni, în străinătate. Mi-am dat seama cât de buni erau Grigore, Opriş, Gălan, Cornel Vasile, Holban, Florea Gheorghe... Aici, în acelaşi campionat, nu ne dădeam seama. Îmi pare rău că nu au avut şi ei şansa lor, că le-a fost refuzată nedrept, de vechiul regim. Am rămas cunoscuţi prin rezultatele internaţionale, dar o mare generaţie de jucători şi tehnicieni a rămas practic necunoscută în lume...