Asistăm la concertele lui Gheorghe Zamfir în sălile româneşti, dar şi la Paris sau chiar mai departe, pe ţărmuri australiene. Sunt şi secvenţe memorabile, de un lirism surprinzător şi tandru, ca atunci când, imitând mierlele, naistul primeşte ca răspuns glasul păsărilor. Mai este şi scurta lecţie cu potenţialii discipoli. Vedem aici un Zamfir pe cât de „dezlănţuit”, pe atât de atent, de exigent, într-o demonstraţie nu doar de virtuozitate, dar şi de exemplară pedagogie.

Documentarul ne poartă, după aceea, în Maramureş, pe urmele unor spectacole folclorice, specifice locului şi oamenilor de acolo, pline de umor şi de muzică tonifiantă, de rafinată petrecere. De la vecinii noştri de la sud de Dunăre sunt aduse, pe marele ecran, vocile corale din „Le Mystère des Voix Bulgares”, dar şi tot felul de imagini picareşti, reprezentative pentru epocă, precum o fanfară purtată peste câmpuri într-o remorcă descoperită, fără prelată, trasă de un tractor.

Niciunul dintre momente nu pare să emane forţa talentului lui Gheorghe Zamfir, ca virtuoz al naiului, unic în arta pe care o duce la strălucire ca nimeni altcineva.

Tocmai de aceea era firesc să regăsim „Balkan Melodie” şi pe lista scurtă - de numai cinci titluri - a Celor mai bune documentare elveţiene ale anului 2011. Dintre aceste nominalizări, la 17 martie, la Lucerna, cei 240 de membri ai Academiei Elveţiene de Cinema vor desemna „Quartz”-ul, echivalentul Oscarului.