Din multele interpretări pe care, dintr-un motiv sau altul, dintr-o motivaţie sau alta, presa din România şi nu numai le-a oferit suculentului subiect ce-l are în centru pe proaspătul premier desemnat, Mihai Răzvan Ungureanu (şef de servicii secrete, cu ajutorul cărora Băsescu declara, nu o dată, că ne conduce), una singură a depăşit argumentat graniţele ţărişoarei noastre şi a pătruns în hăţişurile de forţă ale economiei mondiale, oferindu-ne un puzzle perfect, fără piese lipsă, înfricoşător sau doar foarte explicit, în funcţie de cât ne duce, pe fiecare, mintea sau ne ţin puterile acceptării. Astfel, site-ul inpolitics.ro prezenta, luni seara, o extrem de interesantă ipoteză, susţinută de un material apărut pe 24 ianuarie şi de o declaraţie din data de 23 ianuarie 2012, semnată Mircea Geoană, plimbat recent prin America.

Vom prezenta mai întâi cadrul general al extrem de interesantei poziţii pe care România, prin desemnarea unui şef de servicii secrete/spion în funcţia de prim ministru, şi-a asumat-o.

ISTORIE RECENTĂ Încă de anul trecut, SUA şi-au exprimat îngrijorarea în ce priveşte forţa nucleară iraniană (aceasta este motivaţia de suprafaţă, în profunzime motivele fiind, desigur, de natură strict economică şi în strânsă legătură cu imensa bogăţie pe care Iranul, în nimicnicia sa, o exploatează şi nu vrea să o înstrăineze, păstrându-şi în acest fel o autonomie incredibilă din toate punctele de vedere – n.r.), în contextul în care, periodic, Iranul anunţa mapamondul despre diversele experimente, reuşite şi nereuşite cu uraniu. După ce a încercat să interzică Iranului efectuarea de experimente prin forţarea unor modificări legislative în domeniu şi văzând că nu înregistrează niciun progres, SUA apelează la ajutorul UE pentru a opri pe îndrăzneţii musulmani. Începând cu anul 2012, UE anunţă, la rându-i, măsuri dure în ce priveşte Iranul, totul culminând cu data de 23 ianuarie când, la Bruxelles, se ia decizia privind blocarea totală a exporturilor iraniene de petrol, respectiv încetarea imediată a tuturor contractelor pe care statele membre le aveau cu Iranul în domeniul petrolier. Dat fiind faptul că o bună parte din forţa economică a Iranului stă în exporturi, lovitura este dură. Nici Europa nu se bucură prea tare, dat fiind faptul că locul lăsat gol de Iran nu poate fi umplut prea curând de niciunul dintre jucătorii de pe piaţa petrolieră mondială şi că, odată cu lipsa “aurului negru”, produs vital în economia mondială, va creşte, în plină criză, preţul! Şi, desigur, nu Europa va avea de câştigat! Şi dacă de la SUA putem lua bani (FMI - sponsor oficial al UE), nu putem lua şi petrol!

La o asemenea lovitură, Iranul nu întoarce obrazul (de, religii diferite!) şi răspunde cu fix aceeaşi monedă, ba chiar în plus: blocarea strâmtorii Ormuz, respectiv a Golfului Persic, respectiv a tuturor transporturilor navale petroliere, respectiv a economiei mondiale. Simplu, nu? Mişcarea următoare (să mai zică cineva că nu a fost gândită…) aparţine Statelor Unite care fac consideraţii publice pe tema: blocarea Golfului este echivalentă cu un act de război! Înainte sau în timpul acestor declaraţii, forţe armate ale SUA, Marii Britanii şi Franţei porniseră deja către strâmtoarea Ormuz, unde au dat nas în nas cu ceva forţe nucleare iraniene.

ROMÂNIA, ALIAT STRATEGIC Aici apare şi România în schema strategică armată, noi fiind aliaţi de nădejde, cu scut şi tot tacâmul ai SUA. Poate nu ne gândiserăm chiar la un conflict cu Iranul, însă poziţia geostrategică a ţării a fost ochită de foarte mult timp de statele unite de peste ocean şi finanţată în consecinţă. Drept urmare, baza militară aeriană de la Kogălniceanu şi scutul antirachetă de la Deveselu îşi pot lua acum rolul în serios, fie acela de a descinde înspre Orientul Mijlociu, fie acela de a apăra vechiul continent de experimentele (cu siguranţă multe dintre ele reuşite) nucleare iraniene.

BĂSESCU, PUNCT SLAB ÎN STRATEGIA AMERICANĂ Până acum, americanii nu au avut probleme cu România. Având un preşedinte care şi-a vândut ţara fără să stea prea mult pe gânduri şi care a reuşit să facă acest lucru relativ rapid şi curat, în două mandate, prezentând actul vânzării sub forma unor mari realizări, România reprezenta pentru americani un dat sigur. Problema este că, de ceva timp, cota de încredere a românilor în preşedinte a scăzut îngrijorător, populaţia ieşind în stradă de aproape o lună şi părând că nu renunţă la principalele revendicări: “Jos Băsescu”, “Jos Boc”, “Alegeri anticipate”. Ce fac americanii în această situaţie? Se dau rapid câteva ordine şi începe marea mascaradă care ar fi trebuit să-i potolească pe români şi să-i trimită înapoi în case: se dă jos, la modul cel mai penibil cu putinţă (prin telefon), un ministru de externe, se amână, timp de un an, taxa auto (aflată şi ea printre revendicări) şi, în cele din urmă, lovitura de graţie, demisia micuţului premier. Însă, marea mutare a preşedintelui-jucător rămâne fără ecou în rândurile populaţiei, ba dimpotrivă, drept urmare apare un alt as din mânecă, debarcarea întregului Guvern, şi, implicit, dispariţia tuturor miniştrilor-fantoşe… Este adevărat, nu au fost sacrificaţi chiar toţi, ci doar PDL-iştii, pentru ca Băsescu să câştige multe plusuri la imagine, explicând cum, iată, el şi-a sacrificat oamenii de mare încredere şi devotament care i-au fost alături în timpul marilor măsuri de austeritate, care au înţeles cum trebuie jefuită România şi care, desigur, au dus ţara, în timpuri de criză maximă, pe creştere economică. Cu toate skillurile evidente ale vechiului Guvern, Băsescu a strâns din dinţii cei noi, i-a dat la o parte pe cei vechi, împotriva previziunilor presei (n-a scăpat nici Udrea!!!) şi a pus generaţia tânără la treabă. Sau la furat, cum preferaţi să interpretaţi! În fruntea “noului” Guvern, tânăr şi aprig (nu se poate pune problema unei înlocuiri reale!) nu poate sta decât o altă marionetă care, eventual, să-i recâştige lui Băsescu cota de încredere româno-americană. Drept urmare, personajul ar fi trebuit să fie un “om umblat” prin lume, cu profunde cunoştinţe în domeniul… să-i spunem… comunicării inteligente cu străinătatea, care să poată înţelege şi acţiona eficient şi rapid în cazul unui conflict în Golf. Un (fost?) spion, şef al Serviciilor de Informaţii Externe (serviciu secret, desigur) ar fi numai bun pentru acest post, cu atât mai mult cu cât domnul cu pricina nu are afiliere politică (evidentă!) şi este uns cu toate alifiile… străine.

CONSPIRAŢIE LA NIVEL ÎNALT? Există încă un scenariu în exact această zonă: mişcările de stradă au fost puse la cale de însuşi Băsescu şi ale lui servicii secrete cu buget mărit anul acesta (în condiţiile în care în toate celelalte domenii bugetul a scăzut dramatic – n.r.), profitându-se şi de faptul că românii au ajuns la capătul răbdării. Simplificând: SUA îi transmit lui Băsescu “Bre, fă ceva, că vin vremuri grele (evident, în cazul declanşării unui război în Golf, deciziile nu se iau peste noapte, iar consecinţele lor fac parte dintr-un scenariu detaliat, atent pus la punct – n.r.)!”. “Păi ce să fac, că românii ăştia au luat-o razna de tot?”, “Păi, profită de asta, pune-i să strige “Jos” toată lumea, inclusiv “Jos Băsescu”, că nu-i problemă şi profită de asta ca să-l schimbi pe mititelul tău premier (chiar dacă merge el la sală, nu creşte în înălţime) cu omul de care avem noi nevoie… Bagă şi un simbol al “armatei care e cu poporul”, că de, e nevoie şi de asta, să nu îndepărtăm prea mult românul de armată, că va fi nevoie de susţinere şi ai rezolvat-o!” Aici ar intra în scenă, potrivit teoriilor conspiraţioniste, tânărul locotenent de contrainformaţii (protecţia documentelor secrete!) Alexandru Gheorghe, care, tipologie de smuls inimile din piepturile mamelor, a înduioşat o întreagă Piaţă a Universităţii, o întreagă ţară, care a trecut cu vederea faptul că ofiţerii de contrainformaţii, fie ei tineri şi imberbi, fie mai bătrâni, sunt controlaţi în tot şi-n toate de către serviciile cărora le jură credinţă şi că, în niciun caz, acesta nu ar fi reuşit să ajungă din Câmpia Turzii până la Bucureşti să-şi spună păsurile dacă nu ar fi fost lăsat/îndrumat. Episodul tânărului ofiţer de contrainformaţii alături de superdeclaraţia lui Mircea Geoană care, proaspăt sosit din America, a prevestit (pe 23 ianuarie), cu acurateţe maximă, (de)căderea lui Boc: “în maximum două săptămâni!”, au pregătit, anunţat, chiar explicat, apropiatul sfârşit al lui Boc şi, respectiv, al Guvernului şi, implicit, apropiata numire a premierului desemnat, şef nedemisionat (până la închiderea ediţiei) de servicii secrete! Că respectivul va trece prin Parlament, este un lucru mai mult decât sigur, dat fiind faptul că astăzi PDL, UNPR, UDMR şi grupul minorităţilor naţionale îşi numărau, fără mari emoţii, majoritatea! Să mai comentăm?