Mă simt oarecum stînjenit faţă de cititorii acestei rubrici, deoarece eu am susţinut guvernul de coaliţie „condus” (ghilimele nu sînt întîmplătoare) de Emil Boc, încă din prima zi de la formarea sa. Nici acum nu pot spune că mi-am pierdut iremediabil speranţele de mai bine, pe care le aveam faţă de actualul Cabinet, dar trebuie să recunosc că am început să-mi pierd şi eu răbdarea, împreună cu mulţi alţi români!

Nu vreau să vă plictisesc cu recapitulări inutile sau cu repetarea informaţiilor pe care le aflaţi de la televizor. Pînă la urmă, şi eu mă ţin la curent în acelaşi fel, chiar dacă mai trec uneori pe la Parlament sau mă mai întîlnesc cu unii colegi din presa bucureşteană, de la care aflu cîteva lucruri în plus. Eu am crezut sincer, motiv pentru care nu vreau să mă dezic de această opinie, în coaliţia dintre PSD şi PD-L, pentru că mare parte din guvernarea liberală trecută m-a dezamăgit prin desele manevre sau jocuri de culise, aşa cum au dovedit-o şi dezvăluirile din ultimele două luni. În egală măsură, am menajat oarecum, gazetăreşte vorbind, actualul Guvern, nu pentru că am prieteni care fac parte din PSD, deşi acest lucru este adevărat, ci pentru că am aşteptat să treacă la treabă. Ce rost ar fi avut să le fac acestor oameni procese de intenţie? Cu atît mai mult cu cît cîţiva dintre miniştri de astăzi mi se par cu adevărat nişte oameni competenţi şi capabili. Dar „luna de miere” a actualei puteri, în relaţia cu presa, a cam trecut, ca să mă exprim elegant…

Ca să nu risc vreo discriminare politică în judecarea Cabinetului Boc, am aşteptat prima reacţie critică din partea unuia dintre cele două mari partide ce alcătuiesc coaliţia. În cele din urmă, ea a venit sub forma unei declaraţii publice făcute de Mircea Geoană, care, aşa după cum probabil ştiţi, a susţinut că actualul cabinet este „un guvern mult prea prezidenţial, faţă de ceea ce înţelegem noi prin democraţie”. Interesant este că, pînă la Şcoala Politică de Primăvară a PSD-ului, desfăşurată la sfîrşitul săptămînii trecute, despre care aş dori să discutăm în editorialul de mîine, liderii sau politicienii marcanţi ai celor două partide aflate la putere s-au abţinut de la critici reciproce, cu foarte rare excepţii, cel puţin în cazul Partidului Social Democrat, de genul Marian Vanghelie sau Adrian Năstase. Cel care pare să fi dat semnalul unei schimbări de strategie este chiar preşedintele PSD, dar el nu a atacat direct PD-L-ul, dînd dovadă de multă diplomaţie, ci a respins, într-un limbaj elegant, demn de un fost ministru de Externe, ceea ce în limba română s-ar traduce prin amestecul excesiv al lui Traian Băsescu în măsurile administrative ale actualului guvern.

Pentru cine ştie să citească „printre ştiri”, ca să parafrazez o expresie cunoscută, este evident că Mircea Geoană, pe bună dreptate, arată cu degetul spre şeful statului, atunci cînd poate veni vorba de orice reproşuri făcute cabinetului de coaliţie. Adică mai mult de jumătate dintre măsurile actualului Guvern sînt „emanate” de la Cotroceni, fiindcă Emil Boc este doar o marionetă în mîinile lui Băsescu. Dacă pierderea răbdării şi nemulţumirea tot mai evidentă a populaţiei, despre care pomeneam la început, dar vom vorbi şi mîine, îşi vor schimba direcţia spre „latura prezidenţială” a Guvernului, atunci asta ar echivala cu o sinucidere electorală pentru Traian Băsescu!