„Atunci când copilul meu a ajuns la vârsta de şase ani, am primit cel mai frumos cadou din viaţa mea: eram într-un magazin când s-a urcat pe o bicicletă şi a început să meargă singur pe ea. Am început să plâng, moment în care angajaţii magazinului m-au întrebat dacă mă pot ajuta cu ceva. Le-am spus doar că vreau să cumpăr bicicleta în acea secundă. În loc să cumpărăm un scaun cu rotile, am cumpărat bicicletă. A fost cel mai fericit moment al vieţii mele”. Scurta istorisire aparţine Adelei Chirică, mama unui copil care suferă de Sindromul Dravet, o boală incurabilă cu care au fost diagnosticaţi în România doar 43 de copii.

CE ESTE SINDROMUL DRAVET? O formă rară şi foarte gravă de epilepsie, pentru care nu există, în prezent, nicio modalitate de vindecare. Afecţiunea mai este cunoscută şi sub denumirea de Epilepsie Mioclonică Infantilă Severă (EMIS). Convulsiile apar în primul an de viaţă la copilul dezvoltat normal. Primele crize convulsive sunt de cele mai multe ori de lungă durată (status epilepticus) şi în cel de-al doilea an apar şi alte tipuri de crize. Toate tipurile de crize sunt deosebit de rezistente la medicaţie, iar prognosticul pentru Sindrom Dravet este descurajant. De această boală incurabilă suferă şi Davis, un copil de şase ani, care, potrivit istoricului bolii, la vârsta sa ar fi trebuit să se deplaseze în scaunul cu rotile. De fapt, copiii care suferă de această cumplită boală au toate şansele ca, la vârsta de şase ani, să fie deja în scaun cu rotile. În acest caz, Davis i-a făcut mamei lui cel mai frumos cadou la împlinirea vârstei critice: a dat scaunul cu rotile pe bicicletă. Şi rezultatele au venit după o terapie miraculoasă: hipoterapia! Pentru această metodă de tratament, Adela Chirică, o mamă lăsată de fostul soţ să se descurce singură cu problemele speciale ale lui Davis, a venit cu copilul la Constanţa tocmai din Bucureşti.

ORE DE FERICIRE Există totuşi o şansă ca micuţii diagnosticaţi cu o astfel de boală să se recupereze parţial, în sensul unei dezvoltări cât mai aproape de ceea ce înţelegem noi prin „normal”: hipoterapia. De fapt, terapia cu animale. Delfinoterapia este o altă variantă de luat în calcul, dar, din păcate, în România nu există posibilitatea ca cei mici să înoate alături de mamiferele marine pentru a se reface ori măcar pentru a nu lăsa cumplitele boli ce le macină trupurile firave să îi descurajeze în lupta pentru un trai cât mai aproape de normal. Aşa se face că hipoterapia este o soluţie la care apelează cu mare încredere mulţi dintre părinţii copiilor cu boli precum Sindromul Dravet ori autism. Am asistat şi noi la o şedinţă de călărie a lui Davis. Între el şi Marly, calul care îl ajută să se refacă, este dragoste pură, necondiţionată, pe care mulţi dintre noi nu o pot înţelege. Îşi şoptesc lucruri la ureche, râd, iar reacţia revederii, chiar şi după o lungă perioadă în care nu s-au întâlnit, este de nedescris. În cazul lor nu se aplică zicala: „ochii care nu se văd se uită“. Nu se uită. Legătura dintre copil şi animal există şi nu poate fi distrusă. Cei doi sunt atât de apropiaţi încât, atunci când sunt împreună, în acele ore pe care le petrec pentru tratament, lumea înconjurătoare încetează să existe pentru ei.

COPII CARE RENASC Un loc în care se întâmplă astfel de minuni este Microrezervaţia Complexului Muzeal de Ştiinţe ale Naturii Constanţa. Am dorit să înţelegem ce se întâmplă şi cum se poate ca acei copii cu dizabilităţi fizice ori psihice (cum ar fi cazul copiilor care suferă de autism - care de multe ori refuză contactul fizic chiar şi cu părinţii) să-şi recapete abilităţile motorii ori să devină mai sociabili călărind. Am aflat, de la directorul CMSN, Adrian Bîlbă, că, de mai bine de doi ani, copii cu dizabilităţi se tratează cu ajutorul cailor la Microrezervaţie. „Hipoterapia este o modalitate prin care astfel de copii se integrează fără a fi sub nicio formă forţaţi. Copiii care nu se integrează au diferite probleme, or, hipoterapia sau terapia cu animale este cu adevărat o soluţie. O şedinţă de hipoterapie costă 30 de lei, durează între 30 de minute şi o oră, în funcţie de dizabilitatea copilului, iar unele dintre ele sunt gratuite pentru că sunt suportate de Consiliul Judeţean Constanţa şi Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi pentru Protecţia Copilului“, a explicat Bâlbă. El a subliniat că hipoterapia este o modalitate prin care copiii se apropie de oameni, de societate, dar este şi un mod prin care li se oferă bucurie. „Marele avantaj al acestei terapii nu trebuie legat doar de ţelul privind integrarea în societate, ci şi de bucuria pe care putem să le-o oferim“, a spus Bîlbă. Şeful CMSN ne-a spus că acei copii care suferă de bolile acestea crunte nu ştiu să facă lucruri pe care lumea le consideră, în general, normale, pentru că nu comunică. Nu învaţă să se lege la şireturi pentru că nu-i interesează acest lucru. Nu învaţă să vorbească pentru că nu-i interesează să comunice. Hipoterapia este un mijloc prin care sunt determinaţi să facă acest lucru, datorită interesului foarte mare pe care îl manifestă faţă de animal. Bâlbă ne-a spus că a cunoscut chiar cazuri în care un copil care nu a vorbit niciodată până la hipoterapie, după câteva şedinţe, i-a spus părintelui: „Mama, hai la cal“. Dintr-un motiv sau altul, ei se interiorizează, iar modalitatea de a-i scoate din micul lor univers este un animal cu care să-i atragi.

TRANSFER DE INFORMAŢII MOTRICE Directorul CMSN a explicat că în ceea ce-i priveşte pe cei cu dizabilităţi fizice, în momentul în care se urcă pe un cal, se simt cumva decuplaţi. Sistemul lor nervos central nu poate comanda mişcările specifice unui anumit tip de acţiune. Este posibil ca, în urma unei întâmplări din timpul naşterii, să se fi produs o hipoxie, adică o reducere a oxigenării unei părţi a creierului, iar comenzile specifice de la baza creierului către nervii periferici şi muşchi nu se mai realizează. „Ei bine, noi facem acest lucru, prin învăţarea acestor comenzi, nu de la centru spre periferie, ci invers, preluând mişcările calului. Calul are nişte mişcări care nu sunt silmilare cu ale omului, dar ca regularitate şi tonicitate sunt capabile de a stimula mişcările omului. De aceea, cei cu dizabilităţi motorii sunt urcaţi pe cal şi primesc astfel de informaţii în ce priveşte mişcarea. Unii copii nici nu pot sta în fund pe cal, ci stau pe spate şi, de aceea, concomitent se face şi chinetoterapie şi alte mijloace de recuperare“, a explicat Bîlbă. În ceea ce priveşte dizabilitatea motorie, în aceste cazuri se obţin rezultate mai reduse, dar de o mai mare importanţă. Directorul CMSN a explicat că cei care nu reuşesc să stea în fund până la vârsta de 10 ani cu greu mai trec de 18 ani în viaţă. De aceea este foarte important ca până la 10 ani să se reuşească stabilirea unui tonus care să le permită să stea într-un scaun cu rotile şi apoi să-şi poată folosi mâinile.

REZULTATE Pe de altă parte, cu micuţii cu dizabilităţi psihice se lucrează mult mai uşor în sfera hipoterapiei, iar recuperarea lor poate fi mai rapidă. Chiar dacă, spre exemplu, copiii aflaţi în anumite stadii ale autismului nu se vindecă în totalitate, este foarte important pentru ei să se integreze în societate, să poată duce la capăt acţiuni concrete, să se poată îngriji singuri, să poată comunica. „Sunt foarte mulţi copii care suferă de autism şi care îşi pot face rău singuri, iar pe aceştia ne grăbim să-i ajutăm“, a precizat Bîlbă. Şi rezultatele nu au întârziat să apară la unii dintre copii. Directorul CMSN a explicat că s-au înregistrat foarte multe rezultate, în special la cei cu dizabilităţi psihice. Sunt copii care au început să vorbească, care sunt într-o măsură mare recuperaţi. După cum arătam şi la începutul articolului, Davis este un exemplu în acest sens, iar exemplele ar putea continua.