Am vrut mai demult să scriu despre întrunirea liderilor PD-L de la Bucureşti, dar m-am luat cu alte subiecte şi am uitat! Asta ar fi o bună temă ironică, pentru începutul vacanţei de vară…

Sincer să fiu, pînă prin 2006 am fost suporter al Partidului Democrat, după care, treptat, am cam început să mă las păgubaş. La fel de sincer vorbind, există şi cîţiva tineri din aripa liberală a PD-L care îmi sînt simpatici. Însă bărbatul politic care continuă să îmi placă din acest partid rămîne Liviu Negoiţă! Şi nu e vorba doar de meritele sale ca primar al sectorului 3 din Capitală. Acest tînăr de vîrsta lui Radu Mazăre, care are performanţe edilitare asemănătoare cu ale primarului Constanţei, este discret, serios, modest şi eficient. S-ar putea ca singurul său eşec politic de pînă acum să fie înfrîngerea de la Bucureşti a lui Vasile Blaga, căruia Negoiţă i-a fost şef de campanie. Dar asta este o altă discuţie! Recenta numire a lui Liviu Negoiţă ca preşedinte interimar al organizaţiei PD-L din Capitală anunţă o carieră politică pe termen lung şi tare mă tem că tocmai acest lucru n-o să-i placă lui Traian Băsescu…

Am făcut această acoladă deoarece este important un amănunt. Omul despre care scriam acum vreo trei săptămîni că are cea mai ridicată cotă de simpatie, mai mare chiar decît a lui Băsescu, într-un sondaj secret din interiorul partidului său, a fost singurul participant la întrunirea liderilor PD-L care nu a scos nici un cuvînt! Eu cred că a procedat astfel pentru că i-a fost jenă de reacţiile colegilor săi, despre care ştia că vor fi făcute publice de televiziuni… Acelaşi sentiment al ridicolului m-a încercat şi pe mine.

Practic, la această şedinţă, PD-L s-a transformat într-un fel de „Hopa Mitică”, anunţînd că este deschis oricăror alianţe, fie cu PSD, fie cu PNL. Ce mai contează doctrina sau programul politic cînd e vorba de putere? Pe urmă, mă uimeşte orgoliul copilăresc al acestor politicieni de-a se încăpăţîna să susţină că sînt cîştigătorii alegerilor locale, de parcă o asemenea situaţie ar schimba cu ceva realităţile social-politice din România. Ca să nu mai pomenesc de caraghioslîcul unor declaraţii de genul: „Trebuie să facem tot posibilul ca să guvernăm singuri” sau „Trebuie să avem un procent bun la parlamentare, ca să pregătim terenul pentru realegerea lui Traian Băsescu…” Emil Boc a reuşit încă o dată performanţa de a vorbi fără să spună nimic, iar Radu Berceanu a fost arogant şi cinic, ca de obicei. Singurul amănunt palpitant al acestei întruniri caragialeşti s-a dovedit decolteul Elenei Udrea, căreia îmi venea să-i strig din faşa televizorului: „Zoe, fii bărbată!”

Aşadar, eu, dacă aş fi Traian Băsescu sau politician al unui alt partid, nu m-aş teme decît de tăcerea serioasă a lui Liviu Negoiţă.