Acesta este un interviu pe care îl dedic memoriei lui Corneliu Stroe, jazzmanul atipic, mucalit și plin de dorințe. Una dintre deziderate era să putem face un spectacol de jazz și poezie cu George Stanca. Am vorbit despre proiectul acesta în nenumărate rânduri, dar nu am apucat să îl punem în practică... El, noi, am crezut că timpul va avea răbdare... Dacă ar fi citit acest dialog, în special poveștile deochiate de care amintește George Stanca, cu siguranță ar fi râs cu poftă, parcă îl și aud...

AMELIA STĂNESCU: Domnule George Stanca, este foarte interesant cum rockul, generic vorbind (chiar dacă va fi vorba aici și de muzica pop și folk) v-a ajutat în cariera de scriitor, de poet. E cunoscută pasiunea dvs. pentru poezia hedoniștilor americani – Ferlinghetti, Allen Ginsberg, Kerouac sau imboldul pe care vi l-au dat marii poeți cântăreți: „pierdutul” Jim Morrison, „impertinentul” Bob Dylan sau „depresivul” Leonard Cohen... Acum, dacă ar fi să priviți peste timp, peste întreaga producție lirică a dvs., care ar fi cel mai „rock” poem pe care l-ați scris?

GEORGE STANCA: L-aș reproduce aici, dar nu e loc. „Vibrații”. E dedicat lui Pittiș, căci alături de el, cu Sorin Chifiriuc, cu membrii Sfinx, îndeosebi cu Dan Aldea, am făcut „școala rockului” până la un moment dat cu sediile principale la casa lui Moțu din Str. Cazărmii, apoi cea de pe Victoriei. Mai adaug cursurile serale de la cârciumile „Cireșica” și „Moldova”, în funcție de cele două săli Bulandra unde juca Pittiș. Cărțile americanilor mai sus vorbiți și încă multe altele, îndeosebi antologii de poezie „beat”, le aveam de la soția unui bun prieten român din Paris. Ea mi le cumpăra și expedia. Plus reviste de specialitate. Erau ediții franco-engleze, așa că mi-a fost ușor să și traduc o parte din ele. Așa, pour la bonne bouche... Apoi Cohen avea taduceri oficiale și-n limba română. Știi ce a pățit Feringhetti care are deja 98 de ani. Cu figura sa boemă a fost arestat în Italia în timp ce căuta casa păinților săi.

A.S. Ați fost „om de radio”, DJ? Prin anii ’70 împrumutați discuri de la Biblioteca Ambasadei SUA și le dădeați pe postul „Radio Tei” al căminiștilor...

G.S.Da, aș putea spune asta. Era un post liber, improvizat, necenzurat, dar cănd un coleg a făcut o parodie la Topârceanu zicând în loc de „unui om săracul i-a murit curcanul”, a zis ,,i-a murit decanul”... a ieșit tămbălău. Decanul l-a iertat, dar postul s-a desființat. Punct.

A.S.Tangența dvs. cu muzica își are originea încă din copilările. Pe la 9 ani, luați cursuri de mandolină și în scurt timp ați ajuns cu toată „partida de mandoline” a Ateneului din Giulști-Sărbi să cântați la Orchestra Casei Prieteniei Româno-Sovietice. Ce repertoriu aveați, erau și melodii rusești?

G.S. Naivă întrebare... hm, păi majoritatea cântecelor erau numai rusești. Corul pe care-l acompaniam, dirijat de prof. Marin Pâslaru cânta „Variagul”, „Liuli, liuli mesteacăn”, „Volga, Volga”! Erau și românești, dar puține... Noi eram dirijați de prof. Mihai Pleșca, tată lui Artan de la Timpuri Noi/ Partizan. Despre care am aflat că mai trăiește, să aibă spre sută...

A.S. Student fiind la Facultatea de Construcții, cu câțiva colegi ați înființat trupa Amfion a Institutului de Construcții. George Stanca a fost solist vocal pe muzică anglo-saxonă, mi-e greu să vă închipui în această postură..., mai cântați?

G.S. Din când în când, la biserică și numai Hristos a Înviat!

A.S. „Pionier în POP, ROCK, FOLK” este noua dvs. carte pe care o lansați la prima ediție a Folk Fest Remember Costinești (25 și 26 august 2017). Anunțată ca fiind o carte de bilanț, o culegere de articole care v-au ajutat să vă exersați penelul în domeniul gazetăriei și, în egală măsură, să deveniți scriitorul, poetul de azi, „Pionier în POP, ROCK, FOLK” dovedește propensiunea dvs. pentru orizontul muzical autohton. Care erau/ care sunt favoriții dvs. în materie de muzică românească?

G.S. Dincolo de clasicii Phoenix, Sfinx - cu Dan Aldea, Semnal M, cu Merca, Roșu și Negru cu Nancy și Țăndărică, toate trupele lui Liviu Tudan, sunt muzicieni grei mai ales în folk, ca Mircea Vintilă, lansat de mine la Cenaclu, Dan Chebac - idem, Doru Stănculescu adus la cererea lui Păunescu, Sorin Minghiat venit cu Doru; Nicu Alifantis la care Pittiș și cu mine ne opuneam, ca apoi să eșuăm lamentabil... Adriana Ausch și mulți alții.

A.S. Prima oară la Costinești în 1969... Era mai ieftin, mai studențesc decât în Mamaia, în plus, nu găseați snobismul de acolo... Practic în ce consta „snobismul” pe vremea aceea, în anii 1969, în stațiunea Mamaia?

G.S. Să mănânci o friptură la Mamaia era un snobism cras. Noi, ăia de la cort abia de sorbeam un iaurt cu o chiflă. Eram practic segregați alimentar. La Costinești era simplu, o alimentară, un aprozar și te scoteai..., apoi aveam și-un „împinge tava” popular... Noi cumpăram o sticlă de vin alb sec, la kil, Ostrov, 12 lei și chiar ne îmbătam... foamea.

A.S.: Costinești – „sărăcie, studenție, haiducie, blat la cantină”, dar „cehoaice, poloneze, redegiste, rai al libidoului, paradis al hormonilor”... „Îndeletnicirea de bază – gagici”. Cum erau „zeițele” acestea, „fântânile de fericire”? Aveați șabloane standard de agățat, care era formula care prindea cel mai bine?

G.S: Era limbajul nonvorbirii. Semnele simple de agățat. O privire mai lungă, un zâmbet; eu le luam direct de mână și le sărutam pe gură. Nici acum nu știu pe ce mă bazam, dar nu am luat niciodată o palmă. Din contră... Apoi urma nebunia acuplării... ziua la cort, noaptea pe plajă sau în boscheți. Pentru toată noaptea era mai complicat. Stăteam în Schit cam înghesuiți, dar dacă se vrea se poate și așa. Odată am întârziat și mi-am găsit patul, paturile ocupat(e). Am mers afară din curte, într-un șanț plin de mărăcini. Dar asta am aflat-o după, de la ea... Să nu uit, cuplările astea romantice se făceau fără prea multe parlamentări. Să discuți despre preț, ca azi, era o blasfemie, un gest dezonorant. Apoi, o rupeam pe rusește, că toți fiind din Lagărul socialist studiasem rusa obligatoriu la școală. Ne mai ajutam și de germană sau franceză. Nu apăruse dictatura limbii engleze încă... Taifunul tinereții calcă totul în picioare, e victoria hormonilor contra prejudecăților burgheze. Așa gândeam...

A.S.: Dansați la lumina lunii, pe maidan, vă ascundeați perechi-perechi pe dealul unde actualmente e hotel Forum pentru că acolo rămăseseră gropi individuale de la grăniceri... Ascultați muzică la un mini-mag sovietic, cu baterii mari. Ce muzică acompania cel mai bine „hormoniada” Costineștiului?

G.S.: Piesele line, baladele rock. Cântece lascive de bulăneală. Prietenul cu magul, Gabi, avea un repertoriu special „de futai”. Simon și Garfunkel, Zager & Evans cu ”In the Year 2525”, Mamas and Papas. ”San Francisco” cu Scott Mac Kenzie, Connie Frances, Batles, Paul Anka cu ”Diana”, Shadows istorici pentru noi, căci cu ei a început isteria cu trupele în Romania, cu filmul lor „Tinerii ” și solistul Cliff Richard...

A.S.: Legat de simbolurile Costineștiului, aveți amintiri lubrice! Epava Evanghelia era un loc de șotii sexuale pe punte; la Golful Francez, un coleg gol (Sorin Postolache) v-a prezentat o doamnă goală, căreia i-ați sărutat ceremonios mâna... Pe la Obelisc, pe la Teatrul de vară nu se întâmpla nimic?

G.S.: Numai noaptea, cu cei curajoși, căci era un loc prea circulat. Dar ziua era cel mai bun loc de reperat și agățat. La Teatru de vară, doar așa, pupături de încălzire la vreun film. Dar ambele erau focare de cultură, căci Obeliscul era la doi pași de Radio Vacanța Costinești, unde l-am cunoscut ca practicant pe omul de TV Ionel Stoica, apoi pe clasicul Andrei Partoș a cărui inimă bate odată cu rockul românesc, pe care-l ascultă și consultă săptămânal la RRA în cabinetul lui supranumit „Psihologul de serviciu”...

A.S.: Nicu Ceaușescu – copilul răzvrătit al partidului, era spiritul viu și liber al Costineștiului. Stătea cam toată vara aici, la ultimul etaj al hotelului Forum. Cu gașca de amici, cu Nadia Comăneci, Hrușcă, Șeicaru, Divertis, „oameni de spirit puși pe glume”. V-ați intersectat cu „gașca veselă”?

G.S.: Nu, se ferea Nicu sau era ferit de chestii publice. Doar noaptea aflam că „a trecut pe aici...” Locul lui predilect era Vox Marisul lui Nicușor Năstase. Loc frumos, elegant, primitor. Cu muzică bună, loc mereu evoluat, mereu în schimbare. Dar asta se petrecea mai spre anii noștri. Eu zic că m-am adaptat lor, dar nostalgia vechiului sat de pescari nu mă va părăsi niciodată. Tinerețea calcă totul în picioare, e victoria hormonilor. Oricum, prezența lui Nicu era extem de discretă și deloc apăsătoare. Pe Nadia sau pe artiștii folkiști, Hrușcă, Șeicaru or Holografii, Divertișii etc., oricum îi întîlneam în zona Vox. Numai la Vox, vizavi de Forum, în hol sau pe plaja din față.

A.S.: Din 1999 sunteți legat de White Horse și mai apoi de Doors Club din Constanța, pe pereții căruia găsim reproduceri ale copertelor de LP-uri în majoritate din colecția dvs. La White Horse vi se spunea „domnul Frâncușă” pentru că vă plăcea mult licoarea aceasta. Era un loc vivant White-ul ziua și, mai ales, noaptea! „Vedetele” puteau mânca aici ardelenește, slană cu ceapă udată de șprițul de vară, dar consumau, în egală măsură și vodka-cola sau whisky cu ghiață... La White Horse se țineau recitaluri celebre: Cristi Minculescu, Mike Godoroja, Alin Oprea, A.G. Weinberger, Ovidiu Lipan Țăndărică, regretații Ghyuri Pascu, Corneliu Stroe... Locul acesta și-a continuat în timp tradiția și a rămas oaza de muzică bună a Costineștiului. De câțiva ani găzduiește și organizează Out Of Doors Fest – festivalul de muzică rock ce a adus în Stațiunea Tineretului numele de top ale muzicii românești, dar și trupe mari internaționale. Anul acesta, White Horse Rock’n Roll își serbează majoratul... Și tot anul acesta găzduiește prima ediție a festivalului de folk ce își propune rememorarea frumoșilor ani ai Costineștiului boem de odinioară... Cu un line-up muzical impresionant și un pachet de evenimente specifice anilor ’70-’80-’90 (expoziție de caricatură/grafică umoristică; concursuri de epigrame/catrene; expoziție de fotografie cu imagini ale Costineștiului de altădată; lansări de carte; videoproiecții și multe altele) Folk Fest Remember Costinești crede că tot ce a fost odinioară frumos și a încântat generații nu s-a pierdut și nu va muri, cel puțin în conștiința noastră, niciodată... Cu ce gânduri vă întoarceți în Costinești, în „anul de grație” 2017, domnule George Stanca?

G.S.: La o asemnea întrebare-promo, cea mai lungă din cariera mea de jurnalist, am să răspund cam lapidar și trist: mă întorc la Costinești anul acesta cu speranța să ajung și peste 2 ani. Când WH împlinește 20... Un local select, un brend poate să rămână. Mult, dar nu pe vecie. Omul se mai duce și el... Să se culce cu capul pe o pernă de amintiri... într-un loc înverzit, în care să-și viseze lumina trecutului...