Chiar dacă e adevărat că gloria e făcută să treacă, sau că minunile nu ţin o veşnicie, parcă pentru Lance Armstrong a fost prea mult. Regele de pe Champs Elysse a abdicat, şi-a pierdut tricourile galbene pe lângă Arcul de Triumf al Parisului. Cele şapte tururi câştigate au început să fie date uitării, iar americanul se prelinge tiptil spre coşul de gunoi al istoriei ciclismului mondial. Că s-a dopat nu a părut ceva neaşteptat, o mai făcuseră şi alţii înaintea lui. Ştirea a venit ca un foc de artificii, dar repede de tot s-a transformat într-o bombă uriaşă. Au urmat cercetări minuţioase care au scos la iveală surprize de proporţii. Marele Lance care ne obişnuise cu declanşarea atacurilor pe pantele Pirineilor, a declanşat acum un caz despre care se spune că ar fi cea mai mare fraudă din sportul profesionist. Americanul a dirijat un sistem de dopaj împreună cu doctorii Ferrari sau Celaya. Un motociclist rula pe lângă plutoanele rutierilor şi le dădea lui Armstrong şi câtova coechipieri de-ai lui, substanţele cu pricina. Cortizon, sau un cocktail din ulei de măsline dres cu testosteron. Deasemenea, ei mai foloseau o substanţă injectabilă puternică, EPO, de obicei administrată înaintea etapelor de munte. Acest EPO a pus într-un fel capăt şi carierei lui Marco Pantani, un alt rutier fabulos, care în anii 90 lupta cu Armstrong pentru supremaţie. Suspendat din ciclism, umilit şi deprimat, rămas pradă dependenţei de droguri, Marco a fost găsit mort în iarna lui 2004 într-un hotel din Rimini. Avea numai 34 de ani. S-au depistat şi locurile unde se depozitau substanţele interzise pe care le foloseau Armstrong şi o parte din echipa lui. Lance îşi umplea frigiderele aflate în reşedinţele sale din Nisa şi Girona cu EPO şi sânge centrifugat. Armstrong a fost acuzat deasemenea că ar fi folosit bani publici implicaţi la echipa US Postal pentru a finanţa un program de dopaj ultraspecializat. Lance Armstrong părăseşte sportul pe odăiţele din dos. Lasă în urmă suporteri trişti, care au crezut în el şi l-au adulat, oameni care au asociat ideea de invincibilitate cu numele lui. Recentul câştigător al Turului Franţei, englezul Bradley Wiggins a sintetizat plastic cazul Lance: „de multe ori copiii când se fac mari nu mai cred în Moş Craciun. S-a spulberat un mit. Fostul ciclist parcă nu mai are unde să se ascundă. Nici măcar în catedrala Notre Dame din Parisul lui. Chiar dacă ar implora, strigând: Azil, Azil!!!” asemenea celebrului cocoşat, nici acolo nu ar mai fi primit. Din 1903, Turul Franţei s-a mai oprit din cauza celor două Războaie Mondiale. Între 1999 şi 2005, din cauza lui Lance Armstrong s-a mai oprit o dată, pentru că nu a câştigat nimeni. Adică învingătorul nu a luat nimic.