Multe din reportajele TV dedicate românilor plecați la muncă hai-hui, prin Europa, sunt cuprinse deseori de un sentimentalism ieftin. Cum că au plecat în pribegie goniți de nevoi, că statul român nu face nimic pentru ei ș.a.m.d. Lucruri adevărate, în bună măsură. Dar cei pe care-i vedem ajunși acolo s-au salvat, cel puțin pentru o perioadă; au fost cei mai cutezători, față de cei care rămas, n-au avut încotro, sau n-au avut curajul să se izbăvească. Și-au rămas în România. E-adevărat: cei plecați au ”pompat” ani buni, valută, în economia României. Dar au făcut-o pentru familie, pentru rudele de sânge - nu din altruism pentru biata țărișoară. Un ”eroism” comis și de mexicanii care lucrează, legal sau clandestin în Statele Unite, bunăoară. Dar tot ei ne-au dat, în toți anii ăștia și-o falsă lecție de ”patriotism”, când au votat bezmetic, fără să mai știe de ani buni realitățile țării. Cu Băsescu. Acum, Spania (de exemplu), nu-i mai vrea, îi ”discriminează”. Firesc, de vreme ce și spaniolii lor get-beget sunt șomeri și nu mai au de muncă. S-a spus în mod greșit că românii și alți emigranți din lumea a treia au primit slujbele cele mai grele, cele mai de jos, pe care nu erau dispuși să le facă spaniolii. Greșit - și spaniolii cu opt clase sau mai puțin lucrează în construcții, culeg fructe și legume sau spală closete - nu stau acasă. Doar că atunci, cu ani în urmă, într-o economie emergentă, în plină expansiune - ca a ibericilor - chiar era mult, foarte mult de muncă și era nevoie și de extra-mână de lucru. Acum, în plină criză mondială, nu mai e. Jumătate din tinerii spanioli nu au serviciu. În prezent, doar un român din cinci mai lucrează cu acte în regulă, în peninsulă. Spaniolii chiar i-au vrut pe ai noștri și le-au conferit drepturi pe care noi NU le oferim imigranților: drept de vot (sic!) și de muncă, școli, asigurări sociale, integrare europeană la propriu. Românii noștri au refuzat totalmente integrarea (aici, pe fundal, ar trebui să răsune cântecul ”Noi suntem români!....”). Au rămas închiși în propriile comunități, au ținut propriile sărbători, și-au creeat propriile evenimente, s-au ținut ”bățoși” - unii de 15, chiar de 20 de ani. Au refuzat să-și exercite dreptul de vot la alegerile locale de anul trecut, din Spania deși aveau dreptul - s-au făcut că nu-i interesează societatea în care trăiesc, că ”nu-i a lor”. Și asta a supărat partidele iberice care le-au acordat sprijin și atâtea drepturi - câteva luni mai târziu, guvernul de la Madrid a modificat condițiile de acordare a dreptului de muncă și ședere pentru români, le-a limitat accesul la educație și sănătate, după ce restricțiile le fuseseră ridicate în 2009, în plină criză.

Sunt un milion, cu totul. Și, asemeni basarabenilor români care și azi, locuind în România, vorbesc între ei NUMAI în rusește, au vorbit în continuare românește și au pocit spaniola. Românii fug de societatea care i-a primit cu atâta deschidere. Pe lângă ei, oamenii de bună credință, și-au făcut mendrele acolo și infractorii ”noștri”. Mai mult sau mai puțin ”gitanos de verdad”. Iar acum, societatea spaniolă, sătulă și secătuită de criză, îi rejectează. Cu toate astea, aproape toți văd întoarcerea acasă ca pe o tragedie insuportabilă. Curios, bulgarii nu au aceleași probleme. Dar românii au ajuns să fie prea mulți acolo și-au devenit o foarte mare problemă. Copiii românilor spun (într-un excelent reportaj, de la A1) că lumea ”se compoartă urât cu ei și îi insultează” - măcar ei par să se integreze, uitând deja limba română... Dar, în ce-i privește pe temerarii lor părinți, care-au avut curajul să ia viața în piept, în alt colț al Europei, dar au vrut să-și aplice propriile reguli, după ureche, este chiar greu de aici, din România, să le plângă cineva de milă.