Petru Popescu este un nume cu puternice rezonanţe în spaţiul literaturii române şi americane. După 38 de ani de absenţă de la malul mării, scriitorul a revenit, la sfârşitul săptămânii trecute, pe litoralul românesc, pentru a se întâlni cu scriitorii dobrogeni şi pentru a-şi prezenta cele mai recente volume: „Supleantul” (2009) şi „Fata din Nazaret”, publicate la Editura „Curtea veche”. Deşi, din anii ’70, locuieşte în Statele Unite, unde şi-a întemeiat o familie, din 1992, scriitorul revine acasă cu o imensă bucurie, din dorinţa de a rememora lucruri esenţiale şi de a lua contact cu scriitorii şi cititorii autohtoni.

Reporter (Rep.): După o absenţă de aproape patru decenii, aţi revenit pe vechiul pământ tomitan. Cât de mult s-a schimbat Constanţa tinereţii dvs.?

Petru Popescu (P.P.): E greu să mă regăsesc în ea. Am văzut că anumite locuri istorice încă există, dar sunt şi locuri pe care nu le recunosc, pentru că nu existau. Constanţa are aerul unui oraş mai mare, cosmopolit. Era cosmopolit şi pe atunci, dar acum, acest lucru este vizibil. Am de gând să fac un turneu prin toată România, cu „Fata din Nazaret” şi, dacă îl voi realiza, primăvara sau vara viitoare, aş vrea să includ Constanţa pe lista lui. Sper să am o bază de discuţie în jurul volumelor „Fata din Nazaret” şi chiar „Supleantul”, în care să poată fi exprimate opiniile şi chiar punctele de vedere contradictorii.

Rep.: Ce amintiri aveţi despre viaţa culturală tomitană?

P. P. : Tatăl meu (n. r. Radu Popescu) era scriitor, dar făcea şi cronică dramatică şi cunoştea mulţi actori. H. Nicolaide, care era constănţean - nu mai ştiu dacă lumea ştie cine a fost, dar la un moment dat, era un actor recunoscut în toată România - a fost coleg de teatru cu mama mea (n. r. Nelly Cutava, actriţă a Teatrului Nottara). Aşa că, atunci când veneam la Constanţa, copil fiind, mergeam pe plajă, dar întâlneam şi tot felul de oameni, mai ales de pe scenă. Îmi amintesc că am fost la teatru, într-o grădină de vară pe care nu aş mai putea să o identific ca loc şi clădire, dar ştiu că prima dată când am fost la teatru în aer liber a fost la Constanţa.

Rep.: E adevărat că perioada trăită în România vă serveşte ca o inepuizabilă sursă de inspiraţie pentru romanele dvs?

P.P.: Sigur că da, deoarece am plecat din România relativ târziu. Aveam 29 de ani, nu fusesem căsătorit, nu aveam copii, dar o mulţime de alte experienţe esenţiale le trăisem în România: scrisul, milităria, descoperirea unor anumite adevăruri istorice, conflictul cu realitatea, prima îndrăgostire. Prozatorii nu fac altceva decât să-şi povestească viaţa şi să o combine cu cea a altor oameni pe care i-au cunoscut. Primii 29 de ani din viaţa mea sunt, totuşi, despre România şi despre Europa. Nu numai că nu pot să fac abstracţie de acest lucru, dar nici măcar nu încerc.

Rep.: Vă consideraţi un ambasador al culturii române peste hotare?

P.P.: Da, mă consider şi de altfel, din acest punct de vedere, activitatea mea şi poate chiar meritul meu sunt relativ necunoscute. Nu vreau să mi se ridice statui, dar cred că am participat foarte mult la familiarizarea, întâi a americanilor şi apoi a altora, cu România. În primul rând, prin numele meu. Eu nu mi l-am schimbat şi nu mi-l pronunţ altfel decât îl pronunţ în româneşte. Nici măcar Petru nu a devenit Peter. Nu am făcut nicio încercare să-mi camuflez biografia sau să pretind că scrisul meu a început în America. Am avut neplăcuta surpriză ca în România să mi se spună că nu sunt sau nu mai sunt scriitor român din cauza carierei mele duble. Sigur că nu este adevărat.