„Comunitatea” celor care adoră muzica şi stilul inconfundabil al lui Tudor Gheorghe este extrem de puternică la Constanţa. De la zeci de kilometri, „fanii” săi vin negreşit la întâlnirea cu acest „menestrel la curţile dorului”, pentru a-şi alina dorurile de normalitate, de tradiţie şi de simţire românească autentică, ce răzbat din spectacolele sale. Şi asta pentru că Tudor Gheorghe nu renunţă la dezideratul său asumat: acela de a promova bogăţia spirituală a poporului românesc. Anul acesta, la malul mării, artistul a cântat de două ori, contrar obiceiului său, „Al cincilea anotimp - Femeia”, iar în toamnă, i-a pregătit publicului un alt moment special, aşa cum sunt toate evenimentele artistice care-l au protagonist: un spectacol închinat memoriei lui Grigore Vieru.

Reporter (Rep.): Cu ce îi veţi mai delecta pe constănţeni, la următoarea întâlnire?

Tudor Gheorghe (T. G.) : Pregătesc un spectacol pe versurile lui Grigore Vieru, care se va chema, probabil, „Vremea nemâniei”. Urmează să stabilesc împreună cu domnul Marius Hristescu modalitatea în care o să-l prezentăm. Va fi, probabil, o orchestră de atmosferă, deoarece poezia lui Grigore Vieru nu are nevoie de o orchestră mare.

Rep.: Cât de apropiat aţi fost de Grigore Vieru?

T. G.: Eu am fost prieten foarte bun cu Grigore. Înainte de a-l cunoaşte personal, am avut parte de poezia lui, pe care am cunoscut-o pe un traseu foarte ciudat. Ori de câte ori membrii Uniunii Scriitorilor se duceau în delegaţie, la Moscova, se întorceau cu versuri de Grigore Vieru. Primele volume de versuri mi-au fost aduse de Ion Alexandru şi erau scrise cu litere chirilice şi pentru mine era foarte ciudat să citesc cuvintele dor, prietenie, ţară, mamă, cu astfel de litere. Pe urmă, a apărut o carte, „Steaua de vineri” - a scos-o Radu Iacoban - şi am cântat primul poem al lui, „În limba ta ţi-e dor de mama”. Nu aveam voie să spunem, să cântăm, să vorbim despre Basarabia. Dar nimeni nu ştia cine era Grigore Vieru. El a aflat, ştia de mine şi ne-am împrietenit. De câte ori venea în România - duceam o viaţă destul de chinuită, în acele vremuri, nu găseam de nici unele - venea săracul Grigore încărcat ca o albină cu geamantane şi ne aducea mie, lui Sorescu (n.r. Marin Sorescu), lui Păunescu (n.r. Adrian Păunescu), lui Nichita (n.r. Nichita Stănescu), câte un „kil” de făină, câte o bucată de salam... Pe urmă, mi-a adus un aparat de radio şi mi-a spus: „Frate Tudor, nu are decât o singură calitate. E zdravăn, e rusesc, iar dacă l-ai pus pe Europa Liberă şi cade de pe masă, el rămâne tot pe Europa Liberă”.

Rep.: Cum a evoluat această relaţie, în timp?

T. G.: Relaţia noastră s-a întărit întru prietenie. Am fost eu la Chişinău, la el acasă, i-am cunoscut familia, a venit şi el de câteva ori la mine acasă, i-a cunoscut pe nevastă-mea şi pe fiul meu. Iubea foarte mult Craiova, atât datorită mie, cât şi lui Sorescu, Păunescu. Noi doi, acum, vorbim despre trei poeţi care sunt absolut senzaţionali, care sunt morţi de curând şi mi-au fost atât de buni prieteni încât încep să mă simt singur în lumea asta. Aveam un sprijin când îi aveam pe ei. Când a făcut 70 de ani, am fost la Chişinău cu Gigi Zamfir (n.r. naistul Gheorghe Zamfir), cu Angela Similea. A fost un om cu totul şi cu totul extraordinar. (Va urma.)