Nu există principiu filosofic mai invocat în declanşarea schimbării decît libertatea. Mirajul său a avut efect asupra generaţii şi perioade istorice diferite. A antrenat iluzii neverosimile sau speranţe viabile, dar, cu siguranţă, a suscitat reacţii mai mult sau mai puţin categorice, care, înlănţuite, au condus la revolte, revoluţii sau răzmeriţe, schimbări în bine sau în mai rău, al căror merit rămîne, în principal, modelarea caracterelor, maturizarea aşteptărilor şi creionarea unor idealuri la care societăţi întregi să tindă. Nicio schimbare nu vine fără a fi însoţită de confuzie, frica de a sparge tipare şi depăşi baricade. Cîţi vor însă să-şi readucă aminte cu adevărat de tensiunea prin care au trecut, de confuzia care a domnit în decembrie 1989 sau unde ar fi ajuns acum fără acea dovadă de curaj de a protesta în faţa reprezentanţilor unui regim ce părea de neschimbat? În urmă cu 17 ani, pe data de 17 decembrie, la Timişoara au căzut primii eroi, un sacrificiu, din păcate, aproape uitat astăzi făcut de o sută de români şi familiile lor.

Lung-metrajul semnat de Radu Muntean “Hîrtia va fi albastră” se opreşte asupra nopţii de 22 spre 23 decembrie ‘89 şi îl are ca protagonist principal pe Costi Andronescu, personaj interpretat de Paul Ipate, un tînăr militar prins de Revoluţie cu doar trei luni înainte de liberare. Spre deosebire de ceilalţi soldaţi şi de locotenentul grupei sale, Costi crede cu tărie că misiunea oricărui român, după atîţia ani de dictatură, este să lupte împotriva teroriştilor şi să apere fragila tentativă de a instaura libertatea. Prin urmare, fuge să lupte la Televiziune. Drumul lui Costi spre inima Revoluţiei este presărat cu o mulţime de întîmplări, personaje, situaţii ambigue şi periculoase, cărora trebuie să le facă faţă pînă la capăt. Chiar dacă destinul lui Costi şi al camarazilor săi se întrerupe brusc, aceştia sînt nişte învingători; eroi fictivi care reuşesc în misiunea lor de a rămîne uniţi în faţa unei ultime încercări. Nu este întîmplător că firul epic al filmului se curmă odată cu venirea zilei după o noapte agitată, ce pare a fi sinteza ultimilor 50 de ani de comportament controlat de litera hotărîrilor de partid. Filmul este inspirat dintr-un fapt real, o relatare sinceră, fără exagerări şi lipsită de artificialitate a schimbărilor dramatice posibile într-o singură noapte, după care nimic nu va mai fi la fel. Radu Muntean a avut la dispoziţie sute de ore de film documentar din arhiva Televiziunii Române pentru refacerea atmosferei din Bucureştiul din decembrie 1989. Filmul său este, în primul rînd, o abordare sinceră a propriei vieţi, o introspecţie în tumultul emoţiilor şi sentimentelor ce l-au purtat spre ce-a de-a şaptea artă. Ca regizor se regăseşte, probabil, cîte puţin în fiecare din personajele pe care le plasează în înlănţuirea de evenimente pe care o ecranizează şi în a cărei realizare găseşte de cuviinţă să aibă în vedere şi să anticipeze reacţia publicului.

Dacă aveţi în vedere prea mult reacţia spectatorului, nu este cumva o atitudine relativ comercială?

Eu nu cred că n-ar trebui să nu ne gîndim la spectator. Depine de fiecare regizor, cum se gîndeşte la această profesie. Eu nu vreau să fac filme pentru cinci spectatori şi trei prieteni snobi, care să mă aplaude după ce se termină filmul. Chiar îmi doresc foarte tare ca filmul să fie văzut de cît mai mulţi oameni şi nu este unul comercial. Comercial înseamnă să faci un film cu unicul scop de a-l vinde şi de a scoate banii. Eu vreau să spun ceva cu acest film. Vreau să fie văzut de cît mai mulţi oameni, care să-mi recepţioneze mesajul. Este important să te adresezi publicului. Măcar atîta lucru am deprins din publicitate, că este bine să ştii care îţi este target-ul şi să comunici cu el, într-un anumit fel. Sigur că mă gîndesc la spectator. De exemplu, eu sînt un spectator care găseşte plăcere în a vedea şi filme mai complicate, dar şi comerciale. Nu am decît să mă văd pe mine ca spectator-target pentru că ştiu că nu sînt un spectator snob, sînt undeva la mijloc, nici uşor de satisfăcut, dar nici ciufut.

Cît de importantă este pentru dumneavoastră părerea criticilor? Este sau nu nevoie de critici de film în România?

Este un subiect de discutat. În mod normal, e mare nevoie de critici, în măsura în care aceştia pot influenţa potenţiala masă de cinefili. Evident că este util. Nu cred însă că acest lucru se întîmplă în România, unde nu există o piaţă foarte sănătoasă de cinema. Nu am reuşit să-mi dau încă seama de ce merg oamenii la cinema. Ştiu de ce nu merg, pentru că se uită pe net sau la prea multe programe de televizor şi le este lene şi sălile sînt murdare, se vede şi se aude execrabil. De ce merg, mi-e greu să-mi dau seama. Cred că, într-o mică măsură, datorită cronicilor din ziare sau reviste. Ar trebui, însă, să fie o practică foarte importantă, pe măsură ce lumea filmului din România se însănătoşeşte, este tot mai mare nevoie de critici, pe cît se poate competenţi şi obiectivi. Trăim, însă, într-o lume mică şi plină de pasiuni mărunte.

Cum merge sistemul de finanţare prin intermediul Centrului Naţional al Cinematografiei?

Ar trebui să meargă mai bine, pentru că s-a schimbat legea. Există un nou regulament de concurs, sînt ceva facilităţi care permit să faci rost de bani şi în afara Centrului Naţional al Cinematografiei de la agenţii de publicitate sau de la televiziuni. Eu am profitat cît am putut de această variantă pentru realizarea filmului “Hîrtia va fi albastră” şi două televiziuni şi trei agenţii de publicitate s-au implicat în finanţare. Aşa că, am reuşit destul de repede să strîngem banii. Sigur, a trebuit să aşteptăm cîteva luni aprobările formale ale Centrului Naţional al Cinematografiei, pentru că se intră într-o birocraţie greu de imaginat. Trebuia să începem să filmăm încă din luna noiembrie şi noi eram pregătiţi de atunci şi nu din februarie. Aşa poate am fi avut şi noi şansa de a ne înscrie în competiţia de la Cannes sau Berlin, dar nu am reuşit. Există, din păcate, încă o grămadă de inerţie şi birocraţie la Centrul Naţional al Cinematografiei. Foarte mult, din păcate, depinde de concursul anual de scenarii, unde lucrurile se întîmplă cîteodată la întîmplare. Pentru că, mă rog, în cazul în care ministrul Culturii alege o comisie în regulă, ca să mă exprim astfel şi cît mai puţin manipulabilă, atunci lucrurile stau bine şi dovadă ultimul concurs. Poate că sînt subiectiv, pentru că şi eu am luat concursul, dar mi s-a părut că nu a mai fost ca în anii trecuţi. Din ceea ce am vorbit, după concurs, subliniez, cu oamenii din juriu, singurii care nu au dat telefoane de stimulare au fost chiar cei care au cîştigat. Este un pas înainte, numai că, la anul, s-ar putea da doi paşi înapoi. Onor comisia numită de ministrul Culturii ar putea fi iarăşi compusă din oameni care îşi dau unii altora credit în fiecare an.