Este incredibil cu câtă uşurinţă se iau, aproape în permanenţă, decizii cu consecinţe dintre cele mai ample. Dacă e să luăm doar sistemul de vot, avem o imagine sugestivă a hei-rupismului parlamentar. Este a doua situaţie în care se schimbă un sistem prost cu altul şi mai prost. Votul uninominal, de care a făcut atâta caz Băsescu, s-a dovedit - în forma în care a fost aplicat - o aiureală totală care a dus în parlament candidaţi fără nicio şansă, clasaţi pe locul 2 şi 3, şi a lăsat pe dinafară câştigătorii. Noua schimbare a avenit însă la locale, nu la parlamentare (unde se înregistraseră hibele), şi se dovedeşte deja total nepotrivită. Se poate estima deja faptul că alegerile dintr-un singur tur îi avantajează pe candidaţii aflaţi în funcţii, oferindu-le un bonus, de multe ori nemeritat.

Să luăm cazul Capitalei. Aici, cu vreo două luni înainte de alegeri, se estima că şansele unor schimbări sunt minime. Toţi cei şase primari păreau bătuţi în cuie - unii pe drept, alţii pe nedrept. Dacă nimeni sau aproape nimeni nu contesta victoria lui Chliman sau Onţanu, primarii cu probleme păreau la fel de invulnerabili. Ca Negoiţă, de pildă, cel de la PDL, care-şi făcuse o aură de om gospodar dedicat comunităţii. Şi poate că soarta lui Liviu Negoiţă n-ar fi fost afectată de prezenţa (cu schepsis) printre contracandidaţi a celuilalt, Robert, de la USL. Odată cu încingerea campaniei au început însă să iasă la iveală felurite maliversaţiuni care luau sclipiciul de pe figura lui “Livache”: afaceri ale primăriei în care sunt implicaţi rude şi prieteni, costuri disproporţionate ale unor servicii publice şi, poate nu în ultimul rând, suspectă şi constantă îmbogăţire personală a primarului. Toate astea fac ca, cu mai puţin de 48 de ore înainte de scrutin, balanţa sectorului 3 să ezite între cei doi Negoiţă.

O îmbogăţire spectaculoasă a cunoscut şi Neculai Onţanu, de la Sectorul 2. Numai că acesta a reuşit să fie mai populist decât Negoiţă şi insistenţa cu care-şi face campania, de aproape doi ani, în uniformă sau în civil, înlătură pericolul unei surprize. Un caz aparte este cel al primarului de la 6: aproape repudiat de propriul său partid, prin iarnă, Poteraş a revenit cu o suită de inaugurări spectaculoase al căror rol este să facă uitate, printre locuitorii sectorului, învârtelile sale din ultimii opt ani şi modul în care a sfidat opinia publică. Campionul absolut al populismului municipal rămâne însă pitorescul Piedone, care-şi datorează cariera spectaculoaselor sale incursiuni prin pieţe pe când era doar inspector la primărie. Cetăţenii alegători din Sectorul 4 n-au reţinut nimic din bâlbâielile sale pre-electorale, când a trecut dintr-o barcă politică în alta cu o nonşalanţă remarcabilă, creditându-l în continuare cu cele mai mari şanse de a fi reales.

Ultimul - dar nu cel din urmă - amorezul întârziat Vanghelie, a lăsat deoparte visele de mărire, ajungând la înţelepciunea de a considera vrabia din mână mai sigură decât cioara de pe gardul primăriei Capitalei. Mai mult, ca la oricare dintre colegii săi, la el pare să funcţioneze inerţia electorală, chiar dacă s-a trezit mai târziu din reveriile-i amoroase.

Ce primari vor avea, de luni, sectoarele Capitalei? Îmi permit un pronostic: cel puţin patru vor fi aceiaşi.