A dus cuvântul Domnului acolo unde era mai multă nevoie de el... A plâns şi a râs alături de camarazii săi, s-a rugat pentru ei, le-a dat curajul de a înfrunta moartea... Îşi consideră enoriaşii o familie de care nimic nu îl poate despărţi. Nici gloanţele, nici bombele... Aşa că şi-a urmat fraţii în cele mai periculoase locuri de pe glob, fără îndoieli, urmându-şi vocaţia, întărindu-i pe cei din jur în mijlocul infernului. Consideră că acesta a fost drumul pe care Dumnezeu i l-a ales şi a păşit fără îndoieli înainte, „cu bucurie”, după cum mărturiseşte. Este vorba despre preotul militar Dumitru Dragoş Ciobanu, care slujeşte la Biserica Batalionului 314 Topraisar „Rechinii Albi“ şi care ne-a vorbit despre experienţele extraordinare trăite pe front, despre o lume pe care noi, cei de acasă, nu ne-o putem imagina. Povestea sa începe în anul 2006, atunci când a plecat pentru prima dată spre Afganistan, cu smerenie şi cu hotărâre. „Nu mă aşteptam la aşa ceva. Am primit ordinul de misiune şi am zis: „Doamne, dacă e voia ta, merg!”. Noi, preoţii militari, trebuie să urmăm oastea oriunde se duce... Nu te duci de obligaţie, te duci cu bucurie, este un sentiment de datorie. Trebuie să îţi urmezi vocaţia, să aduci icoana lui Hristos în faţa militarilor, indiferent că este pace sau război... În timpul zborului am cântat Sfânta Liturghie în gând”, îşi aminteşte, zâmbind, părintele Ciobanu. A păşit cu seninătate pe pământul chinuit al Afganistanului. „Când am pus piciorul în Afganistan, am văzut lângă aeroport o capelă a americanilor. Era micuţă, ca o gheretă, şi avea deasupra o cruce mare. Şi atunci am şoptit: „Doamne, şi aici mă urmăreşti!”. A fost un sentiment ciudat... Eram emoţionat. Puneam piciorul pe pământul Asiei şi intram într-o lume total necunoscută“, rememorează părintele Ciobanu pânza de emoţii care l-a înconjurat imediat după sosire.

UN COLŢ DE ROMÂNIE După trei zile de acomodare, preotul militar şi-a suflecat mânecile şi a început să lucreze. A creat un colţ de Românie ca să-şi apropie universul străin în care intrase. „Eu m-am acomodat repede, după patru zile mă simţeam de parcă mă născusem acolo. În Kandahar era o biserică ridicată de mai multe batalioane româneşti. Ce am făcut noi acolo a fost să ridicăm o clopotniţă alături, în stil maramureşean, sculptată în lemn. Dar, pentru că nu aveam clopot, am pus o toacă. Ca să se audă mai tare, am montat un microfon şi o boxă puternică. Ai noştri spuneau că se simţeau ca în concediu când începea să bată toaca”, povesteşte, râzând, preotul militar. „Străinii au rămas puţin surprinşi. Erau mulţi ortodocşi în bază care au recunoscut că nu se aşteptau să audă toaca tocmai în Afganistan. Inclusiv americanii veneau la biserica noastră. Chiar mi-au dat şi cărţi ca să ţin slujba în limba engleză, să înţeleagă toţi“, spune părintele Ciobanu.

A DOUA FAMILIE În doar câteva săptămâni a devenit fratele de încredere al „rechinilor“. A găsit o familie în Kandahar, în locul în care „în afară de Dumnezeu nu te apără nimeni”. A stat alături de ai lui în permanenţă, găsind pentru fiecare o vorbă bună, ascultându-i, rugându-se pentru ca ei să se întoarcă teferi din misiunile extrem de riscante la care luau parte. „Ei spuneau de multe ori: „Părinte, după ce ai venit aici, parcă avem mai mult curaj!”. Dar nu pentru că mă vedeau pe mine, ci pentru că vedeau mâna lui Dumnezeu prin preot. Şi eu mă simţeam liniştit şi dator să îmi fac meseria şi mai bine. Îmi amintesc acum că unui plutonier i-a murit sora şi a intrat în biserică. S-a prăbuşit acolo. Plângea în hohote. L-am luat în braţe şi l-am mângâiat. Ştia că sora lui era bolnavă, însă era distrus că nu poate să ajungă la înmormântare, să o mai vadă măcar o dată....”, îşi aminteşte părintele Ciobanu, în timp ce privirea i se înceţoşează. „Asta este vocaţia noastră în armată, să poţi să îi alini un pic pe cei din jurul tău. Fiecare om are tainele lui. Veneau şi povesteau despre problemele lor. Eu mă rugam pentru îndrumare: „Doamne, ce să-i spun acestui om?”. Cu puţina mea pricepere şi cu gândul bun de la Dumnezeu reuşeam să găsesc o cale... Cu cel vesel râzi, cu cel trist plângi...”, povesteşte preotul militar.

MIRACOLUL DIN NOAPTEA ÎNVIERII Momentul capital al experienţei sale în infernul din Afganistan s-a petrecut în noaptea de Înviere. În timpul slujbei, o rachetă a căzut la doar câţiva paşi de biserică. Au văzut cu toţii moartea cu ochii... În timp ce istoriseşte întâmplarea care îl va marca pentru tot restul vieţii, pare ca şi cum s-ar întoarce acolo pentru a mai fi o dată alături de camarazii lui. „De Înviere, biserica era plină, iar în jurul ei erau adunaţi alţi zeci de militari. La un moment dat, a căzut o rachetă în apropierea capelei... A fost o experienţă teribilă... Ce am simţit în acele clipe nu am mai trăit vreodată. Era 23 aprilie, chiar de Sfântul Gheorghe. Îl simţeam pe Dumnezeu că stă deasupra noastră, căci numai el putea să dirijeze racheta în altă parte ca să scăpăm noi cu viaţă. Pe lângă asta, spaima... Este o senzaţie ciudată, te simţi ca un iepure pe câmp care trebuie să fie împuşcat. Dar îl ştiai pe Dumnezeu aproape. Noi am fost mai feriţi pentru că o aveam pe Maica Domnului de partea noastră“...

IRAK Şi-a urmat camarazii în Irak, unde a slujit timp de şapte luni. Şi-a făcut, ca peste tot, prieteni pe care nu îi va uita niciodată. „Am întâlnit un filipinez din armata americană, căpitanul Peter Aleria. Un catolic care s-a convertit la ortodoxism, iar apoi s-a făcut preot. Însoţea un batalion de genişti. A slujit cu noi. L-am ajutat cu obiecte de cult şi cu veşminte, că nu avea mai nimic. În SUA nu avea de unde să îşi facă rost. Am vorbit cu mai mulţi colegi din ţară şi toţi i-au trimis câte ceva. Am rămas buni prieteni. În Irak am primit şi vizita unui şeic. A ajuns şi în bisericuţa noastră, iar când a intrat, s-a descălţat. M-a impresionat! Când l-am întrebat de ce a făcut asta, a zis că este casa lui Dumnezeu şi că nu este bine să o întinezi. Dacă toţi ar fi ca el, nu cred că ar mai apărea astfel de conflicte”. A învăţat multe despre oameni, despre căile ce îi apropie pe cei din jur de credinţă: „Acolo, unii şi-au găsit vocaţia creştină, în timp ce alţii nu au intrat în biserică, timp de şase luni, nici măcar din curiozitate. Dar fiecare face cum doreşte. Dacă eşti prea plin de tine, nici Dumnezeu nu intră, că nu are loc. Lasă-l şi pe el să îşi facă loc în sufletul tău şi atunci se vor vedea şi roadele a ceea ce a fost sădit cândva acolo“...