Un roman-fenomen a zguduit piaţa de carte din România. Şi poate şi pe cea a mentalităţilor, căci la “tarabele” ideilor general valabile este cea mai mare înghesuială de… mental colectiv. Cartea provoacă cititorul să gândească, să se documenteze, să-şi pună întrebări, să discute despre potenţialele răspunsuri, să-şi dorească să ştie, ca într-un carusel al lumii ca “voinţă şi reprezentare”. Provocarea autorului, întrupată în această carte, este o necesară “eternă reîntoarcere” la izvoade, fie cele scrise, fie cele imaginare, o privire aruncată de sus, din arborele lumii al lui Umberto Eco sau de pe tigrul lui Borges, către pământul fiecăruia, pe care doar voinţa îl face vizibil şi intelectul recognoscibil. Practic, acest roman poate deveni el însuşi izvod, căci în “bestiar”-ul recuperat şi creat de autor ne regăsim cu toţii, în totalitate.

Mai simplu, Igor Bergler satisface nevoia de magie a omului modern prin îngemănarea, genial gândită şi împletită cu fir roşu de roman, prin toate marile teorii ale conspiraţiei, simbolistici masonice, forţe absconse ce conduc lumea, nume şi întâmplări învăluite în mistere vechi de secole, istorii cvasicunoscute, rostite de atâtea ori încât par oarecum familiare, dar care, la o privire atentă, sunt goale de conţinut, cu fine ironii, particularităţi semiologice şi severe referinţe ştiinţifice. Nu este o lectură confortabilă, ci dimpotrivă. Criticul Pavel Şuşară a numit-o “o carte unică în literatura română şi nu numai”. Un prieten a descris-o ca fiind “o promisiune fabuloasă - aceea că literatura română mai are o speranţă să intre, cu zona ei contemporană, în rândurile marii literaturi universale”. Şi îi dau dreptate!

“Biblia pierdută” a bătut mai multe recorduri de vânzări. Nu are cum să nu-ţi atragă atenţia o vânzare de peste 70.000 de exemplare în România prezentului. De asemenea, romanul a fost “people’s choice” la Târgul Gaudeamus de anul trecut.

Un telefon la redacţie din partea editurii Rao mi-a deschis drumul către Igor Bergler, autorul „Bibliei pierdute”, care a avut generozitatea de a-mi răspunde la câteva curiozităţi. Citiţi în continuare interviul integral cu celebrul autor.

INTERVIU CU UN SCRIITOR DRAG

Alina Cristea: Cum s-a născut ideea “Bibliei pierdute”? Cât din personalitatea dvs. se află în lumea magică a cărţii, cu incunabule, mistere, teorii ale conspiraţiei şi istorii extraordinare?

Igor Bergler: Asta e cea mai grea întrebare. Ideile nu îţi trec aşa întâmplător prin cap. Nu sunt ca trenurile, cum ar zice băieţii de la Divertis. O idee, un subiect sunt aproape întotdeauna rezultatul unui proces foarte lung de acumulare. La un moment dat, toate lucrurile pe care le-ai văzut, le-ai citit, toţi oamenii pe care i-ai cunoscut, tot ce te-a interesat creează o masă critică ce cristalizează într-un anume fel, în ceea ce se numeşte destul de pompos ideea cărţii. Eu aş numi-o, mai degrabă, pe urmele formaliştilor ruşi, tema. Aşa că tot îl amintiţi mai jos pe Barthes.

A.C.: Charles Baker şi povestea sa par a urma, cu o fină ironie, un traseu-reţetă, acela al lui Dan Brown şi ale sale scriituri. Şi asta doar la prima vedere. Cum aţi amenda această posibilă comparaţie şi, dacă ea este dorită, de ce?

I.G.: Excelentă observaţie. Întreg romanul e un roman ironic, în cea mai bună tradiţie postmodernă. Un joc de 550 de pagini. Pavel Şuşară este primul, dintre cei care s-au exprimat, care a înţeles cartea aşa cum am scris-o eu. În ceea ce priveşte comparaţia şi acuzaţiile total pe lângă text că aş fi copiat ceva de la Dan Brown, trebuie să fii sau rău intenţionat, sau să nu prea înţelegi nimic din ce ai citit ca să susţii aşa ceva. De fapt, eu mă îndoiesc că cei care spun asta chiar au citit cartea. Oricum, am explicat pe larg într-un interviu din „Academia Caţavencu“ (http://www.academiacatavencu.info/actualitate/igor-bergler--%E2%80%9Ebiblia-pierduta-e-o-carte-parodica--deci-trebuie-luata-in-serios-in-cel-mai-inalt-grad%E2%80%9D-39444) cum stau lucrurile. Dacă ar fi să mă revendic de la cineva în vreun anume sens, atunci aş zice că Umberto Eco e sursa acestei cărţi. Şi Borges. Şi Cervantes. Dan Brown însuşi a vrut să fie un Eco mai pe înţelesul lumii. Puţină lume ştie că ideea, cum i-aţi spus, „Codului lui DaVinci” e dintr-o frază din „Numele trandafirului”. De altfel, în felul lui, în cărţile sale, Dan Brown îl şi omagiază în repetate rânduri pe autorul italian. Eco, întrebat ce părere are despre Brown, a spus că el l-a inventat, că e un personaj din cărţile lui.

A.C.: Cât timp v-a luat documentarea şi unde anume aţi făcut-o? Ce specialişti sau instituţii v-au ajutat, dacă a fost cazul?

I.G.: Documentarea, într-un sens strict tehnic şi aplicat, mi-a luat opt luni. Dar, de fapt, mă pregătesc de când mă ştiu pentru această carte şi pentru următoarele. De-a lungul timpului m-am consultat cu multă lume. În sensul strict al termenului, nu m-a ajutat nimeni să scriu cartea. Mă refer la persoane. Cât despre instituţii, sper că glumiţi.

A.C.: Mi se pare excelentă ideea de a transforma unul dintre chipurile cele mai misterioase ale istoriei noastre în erou de roman modern. De asemenea, sunt foarte importante şi reperele, şi contextul istoric în care este jalonat în romanul dvs. Vlad Ţepeş - un reper al uneia dintre cele mai interesante teorii ale conspiraţiei pe care le-am citit vreodată. V-aţi oprit la Vlad Ţepeş pentru că are o semnificaţie deosebită pentru dvs. sau doar pentru că simbolistica în cazul său este extrem de generoasă, în filonul universal?

I.G.: Mulţumesc pentru compliment. Mă bucur că v-a plăcut. Fără falsă modestie, aşa cred şi eu. Am scris cartea încontinuu în patru luni, iar după ce am ieşit din transa asta sau ce-o fi fost şi m-am apucat să o citesc, am rămas surprins. Acum o să par dus cu pluta. Vlad Ţepeş e un personaj interesant. Rupt între imaginea occidentală, cea de vampir, şi cea oficială a istoriografiei româneşti, exclusiv propagandistică. S-a considerat o chestie bună că a adunat cerşetorii, hoţii şi vagabonzii şi le-a dat foc. Şi Eminescu scrie nostalgic despre chestia asta, ca şi cum ar fi o faptă eroică. Motivele le ştim. M-a interesat adevărul. Am simţit întotdeauna că e mai mult decât atât. Şi am descoperit un personaj foarte interesant, un prinţ renascentist, crud şi necruţător, dar cine nu era aşa în epocă? Oricum, criticul Valerian Sava a spus, la o întâlnire cu cititorii, că această carte face un mare serviciu istoriei României pentru că o plasează în contextul european al epocii, acolo unde îi este, de fapt, locul. Chiar aşa orientalizaţi cum suntem. Şi, apropo de cititori, din miile de mesaje pe care le-am primit şi din întâlnirile cu ei, am înţeles că le place foarte tare exact această parte. Că sunt încântaţi de felul simpatic în care le servesc pilule de istorie pură, cu ceai aromat. Nu cu ceai, cu vodkă. Distilată din thriller.

A.C.: Structura romanescă pe care o livraţi cititorului este una specială, apropiată de definiţia lui Barthes despre romanul scriiturii. Zidul lecturii se formează încetul cu încetul, cu fiecare mic capitol, fără să grăbească şi fără să pară că bate pasul pe loc, într-un ritm perfect. Sunteţi un tradiţionalist într-ale “romanului scriiturii”?

I.G.: Sunt două forţe ale povestirii care acţionează într-o naraţiune reuşită, cum ar zice Dumitru Carabăţ, pe urmele celui pe care îl menţionaţi. O forţă care se grăbeşte spre final şi una care încearcă să împiedice acţiunea să ajungă acolo. Tensiunea narativă se creează din înfruntarea acestor forţe, dar trebuie să transpire un pic ca să reușească. În rest, cartea mea ia încontinuu peste picior toate regulile tradiționale, cum le spuneți, raportându-se mai degrabă ironic și parodic la ele. Eu îi spun mereu cititorului ce o să îi fac, îl pun în gardă, după care chiar îi fac ce i-am promis. Dar, în același timp, îi fac și cu ochiul și îl trag de mânecă. Dar asta e la un nivel destul de înalt de percepție. Cartea se poate citi fără probleme și ca un roman despre conspirații, de aventuri, istoric, un thriller. Sau poate fi citită ca și când ai vizitat cabinetul de curiozități de la curtea pragheză a lui Rudolf al II-lea. Cred că, dacă are valoare, asta e forța sa - universalitatea.

A.C.: În cât timp aţi scris cartea (cu documentare cu tot) şi, dacă nu sunt indiscretă, ce obiceiuri ale scriitorului aveţi? Spre exemplu, Stephen King scrie în fiecare zi 5 pagini, indiferent de orice se întâmplă în jurul său. În acest timp fumează pipă şi se uită la culoarea verde. Teancul de foi albe trebuie să fie în dreapta, cele scrise în stânga. După fiecare pagină scrisă printează etc. Este doar un exemplu J

I.G.: Hmm. Scriu când am în cap toate legăturile posibile. Aproape maniacal. Și astea se generează din te miri ce. Citesc cu religiozitate de 20 de ani zilnic „Gazzetta dello Sport” și mă interesez frecvent de ce face echipa mea preferată, Juventus Torino. Mă uit la meciuri vechi. Și la un celebru program comic al RAI - „Mai dire gol”. Și la un celebru sitcom englezesc - ”Allo! Allo”. Apoi mă uit la un film, sau la un sfert, sau la politică, mai pun ceva muzică. Nu sunt convins dacă sunt atent la ceva din toate astea. Mă relexeaza teribil într-un fel activ, care mă stimulează să gândesc. Cert e că simt mereu nevoia să fac câte ceva. Să citesc de câte ori apuc, oriunde apuc. Până îmi fug rândurile din fața ochilor. În rest, n-am ținte, nu îmi fixez termene. Scriu când am chef și mă opresc când nu mai am. Marea mea pasiune de când mă știu rămâne Filmul. Tot mai mult să mă uit la el și tot mai puțin să-l fac. Nu cred să existe o zi din viața mea în care să nu mă fi uitat la un film sau la o parte dintr-unul măcar. Am o filmotecă gigantică. Peste 5.000 de titluri. Sunt colecționar. Ca și Charles Baker.

A.C.: Ce scriitori şi romane preferaţi? Vă rog să enumeraţi câteva nume din literatura română şi din cea universală.

I.B.: Încă o întrebare foarte grea. Îmi plac atât de multe cărți, din epoci atât de diferite, încât ne-ar lua zile să le enumerăm pe toate. Iubesc cartea ca obiect. Am o relație aproape erotică cu cărțile, le prefer virgine, atunci când se găsesc în librării. Dar îmi plac la nebunie și manuscrisele vechi. În special incunabulele. Dar și manuscrisele copiate de caligrafi, unde de multe ori ilustrațiile sunt mult mai interesante decât conținutul propriu-zis al cărților. De altfel, următoarea mea carte, care va apărea în primăvară, va avea o mare legătură cu cărțile. Și mai mare decât „Biblia pierdută”, care este o carte despre cărți până la urmă. Va fi, într-un anume fel, un omagiu adus cărților și bibliotecilor și tuturor acestor incredibile monumente ale culturii. Cartea e prima minune a lumii. Și a doua. După aceea vin restul. Dar dacă tot e să intru în jocul dumneavoastră și să dau câteva titluri, cărțile mele preferate sunt „Finnegan’s Wake“ a lui James Joyce - pentru complexitatea sa absolut unică în întreaga istorie a literaturii - o provocare fără sfârșit, „Terra Nostra“ a lui Carlos Fuentes, o carte despre care Kundera spune că este unul dintre cele mai mari romane ale umanității. Și care, asta arată că suntem o cultură minoră, n-a fost tradusă la noi. Prima e intraductibilă. Dar asta? S-au tradus lucrări minore ale lui Fuentes. Îmi plac Borges la nebunie și nemesisul lui balcanic, Danilo Kiss, dar și Pyncheon, în special „V“, dar și Dom DeLillo. Sunt topit după Beckett, dar și după Miroslav Krleza. Să mă opresc? Cred că Shakespeare rămâne cel mai mare, ca și Kafka - știu că nu pot fi doi cel mai mare. Dar mai cred că cea mai mare carte scrisă vreodată, cartea pe care am citit-o de cele mai multe ori și pe care aș putea-o reciti oricând, cartea pe care - ca în jocul acela stupid - aș lua-o pe o insulă pustie, e romanul bunătății și al naivității absolute, „Peripețiile Bravului soldat Svejk în războiul mondial“. Jaroslav Hasek. Iar de la noi, Caragiale e dublul lui Hasek. Și cred că, dacă Vintilă Corbul ar fi trăit în altă țară sau ar fi scris în altă limbă sau ar fi avut un agent bun, azi ar fi fost uriaș.

A.C.: Vă gândiţi să realizaţi un scenariu pe baza căruia se poate face un film după cartea dvs.? Ce părere aveţi despre primatul scrisului în detrimentul imaginii?

I.B.: Nu. Scenariul trebuie să îl facă un profesionist. Altul decât mine. Nu înțeleg această întrebare despre primatul scrisului. La început a fost cuvântul. Imaginea riscă întotdeauna să se transforme în chip cioplit și obiect de venerație. Umblă o vorbă absolut cretină care spune că o imagine face cât o mie de cuvinte. Depinde de imagine și de cum sunt așezate cuvintele, am fi tentați să răspundem dacă ar fi să fim indulgenți. Dar eu nu sunt. Imaginea distruge imaginația, pe care o stimulează cuvintele. O întrupează, ca să zic așa, distruge cuvintele din spate, le reduce la tăcere. Atenție! Filmul nu este imagine, ci text, cuvânt adică. Imaginea face cât o mie de cuvinte doar pentru analfabeți și oameni lipsiți exact de imaginație. În satul global, această vorbă acoperă o realitate înfricoșătoare - fuga de dialog, de polemici inteligente și de dubii fertile. Adică exact ceea ce definește un intelectual. E fast-food for brain. More food, less brain!

A.C.: Cum este să fiţi unul dintre cei mai bine vânduţi scriitori ai României prezentului? Se poate trăi “din scris”?

I.B.: E interesant. Nu știu dacă se poate trăi din scris în România. Probabil că nu foarte bine. Dacă reușești să vinzi afară, atunci da, atunci e posibil. Eu asta încerc să fac. E pariul meu.

A.C.: Ce alte proiecte de viitor aveţi? Eventual o nouă aventură a deja celebrului profesor?

I.B.: Urmează în primăvară, cum ziceam, „Ultimul secret al lui Lincoln” și apoi „Cocoașa pierdută a lui Richard al III-lea”, ambele din seria Charles Baker. Mai am în pregătire alte două cărți. Foarte diferite. Cei interesați pot accesa site-ul meu www.igorbergler.com și pot găsi acolo detalii despre fiecare dintre ele, inclusiv fragmente generoase.

A.C.: Şi mă voi opri aici, deşi aş mai avea multe lucruri să vă întreb. Poate la o ulterioară întâlnire faţă în faţă.

Vă mulţumesc pentru răbdare şi bunăvoinţă.

I.B.: Și eu vă mulțumesc. A fost o reală plăcere. Și nu spun asta de complezență.