De la John F. Kennedy versus Richard Nixon, de la începutul anilor '60, o emisiune în care cei doi candidați, aflați față în față, își expun ideile despre chestiuni generale de interes public, dezbaterea electorală televizată este apogeul unei campanii electorale în orice stat civilizat. Este momentul cu cea mai mare adresabilitate electorală. Este momentul în care fiecare elector interesat își face o imagine proprie despre utilitatea ori inutilitatea funcției ce se dorește a fi ocupată de unul dintre cei doi.

Anunțul lui Klaus Iohannis de neparticipare la o astfel de dezbatere este momentul relansării Vioricăi Dăncilă. Imaginați-vă un studio de televiziune cu un moderator consacrat (care vă este dumneavoastră simpatic), în care în partea stângă este prezentă Viorica Dăncilă, iar în partea dreaptă, pe locul pe care ar fi putut fi așezat Klaus Iohannis, este un scaun gol. E momentul întâlnirii cu electoratul, căci ce e presa altceva decât vocea străzii?! Scaunul gol reprezintă respectul lui Klaus Iohannis pentru cei cărora le cere votul și încrederea lor pentru următorii cinci ani. Reprezintă un act de dezertare ostentativă din fața acelora care îi plătesc prin impozite și taxe confortul prezidențial.

Imaginați-vă un set de întrebări la care voi ați vrea răspuns de la viitorul președinte al României. Din păcate, cele fomulate către partea dreaptă a platoului vor fi retorice. Ar fi o formă de democrație consacrată prin tăcere în loc de răspunsurile pe care plătitorii de taxe și votanții și le-ar dori de la viitorul președinte.

Justificările penibile, puerile și chiar hilare, inventate de staff-ul de campanie al PNL, nu reușesc să acopere mesajul care răzbate printre fălcile încleștate ale posibilului reînvestit în funcția de președinte, Klaus Iohannis: Ghinion, nu particip!

Care va fi atitudinea electoratului USR, care, așa cum a demonstrat până acum, e unul militant, dornic de democrație participativă, de implicare în „problemele cetății”? Cum vor vedea ei acest non-combat și cum vor hotărî că îi reprezintă Klaus Iohannis, mai ales acum, după ce există convingerea că necalificarea lui Dan Barna în turul doi este opera cabalei Serviciilor Secrete de a-i aduce lui Iohannis un contracandidat comod? Dacă Barna ar fi fost în turul doi s-ar fi confruntat Iohannis, bărbătește, cu el?

Și cum va convinge Iohannis nehotărâții să îl voteze, în condițiile în care refuză un dialog chiar cu adversarul politic. Pentru că trebuie să fie clar un lucru: la o astfel de emisiune, ale cărei întrebări adresate candidaților sunt atent negociate de cele două staff-uri de campanie, e puțin probabil să se vorbească despre scheletele din dulapurile celor doi candidați. Probabil nu îl va întreba nimeni pe Iohannis despre casele retrocedate cu acte false, despre chiriile încasate necuvenit și pe care refuză să le returneze statului. Și dacă îl vor întreba, poate ar fi momentul în care ar putea demonta aceste alegații, dacă ele sunt alegații, ori va putea explica contribuabilului de ce este corect să achiți taxele și impozitele statului român.

Cristian Bușoi ne spunea că președintele e „timid”. Poate, deși mă îndoiesc, dar aceasta nu este o calitate ce trebuie să caracterizeze un președinte al unui stat suveran. A fost timid ori va fi timid și în procesul de reprezentare a României în fața provocărilor internaționale? Dar oare la o astfel de emisiune nu ar trebui ca președintele să explice coerent care îi va fi agenda politică pentru următorii 5 ani, alta în afară de aceea de a-i extermina pe pe-se-diști?

Dan Motreanu ne spune că preferă să discute cu poporul, prin întâlniri directe. Cu alte cuvinte, Klaus Iohannis preferă întâlnirile pregătite de staff-ul penelist prin câteva localități de provincie, unde sunt aduși și lăsați să intre în sală doar peneliști, în loc să încerce să comunice viziunea sa despre România următorilor 5 ani, în comparație cu cea a lui Viorica Dăncilă, milioanelor de telespectatori. Nu mă îndoiesc că o asfel de confruntare televizată ar avea o audeiență record.

În această paradigmă, a refuzului de a participa la o emisiune televizată alături de Viorica Dăncilă, poate fi luată în calcul și varianta conform căreia lui Klaus Iohannis îi e frică de Viorica Dăncilă. Penibil, având în vedere faptul că de circa doi ani de zile, social media, dar și presa manevrată abil de oamenii președintelui au încercat să acrediteze ideea că Viorica Dăncilă ar fi „proastă”? Păi, cât de prost să fii tu, Klaus Iohannis, ca să nu ai curaj să înfrunți contracandidatul a cărui imagine e aceea de mai slab pregătit?

De altfel nu este prima dată când Klaus Iohannis se eschivează de la o confruntare ori de la un moment în care era nevoie de explicații, chiar pentru votanții lui. Primul exemplu care îmi vine la îndemână este acela când, obligat de Curtea Constituțională a României, cu mare greutate Klaus Iohannis a semnat mandatul de demitere a Laurei Codruța Kovesi din funcția de șef al DNA. Atunci, decât să dea explicații, așteptate chiar de talibanii care îl susțin orbește, a preferat să o cheme pe Mădălina Pușcalău din concediu maternal, ca viteaza Mădălina, aflată în perioada de lăuzie, să vină la Cotroceni ca să anunțe decizia! Ar fi fost comică această scenă, dacă în spatele ei nu s-ar afla lașitatea unui președinte de țară. În acest context, de ce ar fi altfel acum? De ce, acum, când refuză un dialog moderat și televizat cu Viorica Dăncilă, ar fi altceva,în afară de lașitatea ascunsă sub rânjetul cu care Klaus Iohannis promite exterminarea din viața politică a unor cetățeni, pe-se-diș-tii, care au alte opțiuni decât el?