În regimurile represive ca acela din Iran, concesiile politice indică, adesea, apropierea unei revoluţii, iar când un asemenea regim pierde susţinerea poliţiei şi forţelor armate, revoluţia este inevitabilă, comentează “The Times”. “Demonstraţiile, grevele şi revoltele au scos mulţimile în stradă, ameninţând guverne, iar în majoritatea ţărilor, o represiune rapidă a fost însoţită de concesii politice, stopând, de obicei, agitaţia populară. Dar atunci când violenţa este extremă, furia este mult timp refulată şi regimurile îşi pierd sângele-rece, este atins un anumit punct în care izbucneşte revoluţia”, comentează publicaţia britanică. Revoluţiile clasice, care au schimbat faţa lumii, au apărut atunci când barajele represiunii nu le-au mai putut stopa. În ţările în care guvernul s-a simţit ameninţat, înăsprind represiunea sau cerând forţelor armate să tragă împotriva demonstranţilor, revoltele au fost înăbuşute, aşa cum a fost cazul reprimării revoltei din sudul Irakului, în 1991, de către Saddam Hussein. Trupele străine pot face, de asemenea, acest lucru, aşa cum s-a întâmplat cu implicarea trupelor sovietice în mişcările din Germania, în 1953, Ungaria, în 1956 sau Polonia, în 1968. La valul de revoluţii din 1989, în Europa de Est, lipsa unei susţineri din afară a condus la îndepărtarea regimurilor comuniste în mod paşnic, cu excepţia României, unde revoluţia a izbucnit după ce Nicolae Ceauşescu şi-a arătat vulnerabilitatea într-un moment de confuzie la o adunare publică, fiind părăsit imediat de forţele armate.

Potrivit unor informaţii, unii poliţişti iranieni au refuzat să tragă, duminică, în demonstranţi. Dar preşedintele Mahmoud Ahmanidejad este în continuare în siguranţă, având susţinerea miliţiei Basij şi Gardienilor Revoluţiei şi refuzând orice concesii politice. Iranienii care încearcă să reprime opoziţia nu pot totuşi să conchidă că linia lor dură poate dura la nesfârşit. Totuşi, brutalitatea extremă şi prelungită poate stopa o revoluţie pentru o perioadă îndelungată, ca în cazul dinastiei staliniste din Coreea de Nord, care a supravieţuit în pofida foametei şi colapsului economic. “Liderii Iranului nu au, însă, avantajul a trei generaţii de autocraţie. În schimb, exemplul lor privind provocarea unei revoluţii împotriva şahului, care continuă să fie vie în memoria a milioane de iranieni, îi încurajează pe inamicii acestora să facă acelaşi lucru. Iar acel punct în care izbucneşte revoluţia poate veni mai repede decât oriunde altundeva”, conchide publicaţia.