Când a apărut în zarea purpurie a cinematografiei noastre, adusă sub reflectoare de ochiul de vultur de sub sprâncenele stufoase ale lui Liviu Ciulei, Irina Petrescu era deja adjudecată de un teribilist pe cât de generos, pe atât de avântat, Savel Stiopul. Filmul pentru care acesta o reperase, într-o seară la un restaurant, nu s-a mai făcut. Dosarele cu probe de la etajul al... optulea, probabil, mă tem că încă nu era instituit, însă arhiva personală a autorului „Anotimpurilor” i-a fost de mare folos celui care avea să o deturneze din drumul ei către o carieră didactică. Cu siguranţă, ar fi ajuns o bună filoloagă.

Totul îi surâdea. Inteligentă, silfidă, privire de o cruditate şerpească, lene dumnezeiesc de feminină. Nimeni nu se îndoia că este hărăzită unui destin special. Biografia ei a fost, însă, tragic marcată de moartea ambilor părinţi într-un accident rutier.

A smuls aplauze, dar mai ales a stârnit invidii şi gelozii. Gheorghe Vitanidis a avut fler când a distribuit-o alături de regizorul care o lansase, Liviu Ciulei, în „Răutăciosul adolescent” (1969). Filmul i-a adus un Premiu de interpretare la Moscova. Trecuse, între timp, prin experienţa „Duminicii la ora şase” (1966), debutul regizoral al lui Lucian Pintilie. Juca acolo o tânără, Anca, partener fiindu-i Dan Nuţu, o altă mare speranţă a vremii.

Au fost mereu înaripate cuvintele cu care a fost apreciată. Puţine actriţe de la noi au avut parte de o asemenea primire. Din partea criticii, dar, neîndoios, şi a publicului. „Facerea lumii” (1971), al aceluiaşi Gheorghe Vitanidis, îi aduce primul premiu ACIN. Au venit, unul după altul, filme semnate de cineaşti dintre cei mai apreciaţi: Manole Marcus, Iulian Mihu, Ion Popescu-Gopo.

Artista nu a fost ocolită de presentimente inconfortabile. A depăşit o criză de sănătate, iar acum, la şapte decenii de viaţă (s-a născut la 19 iunie 1941, la Bucureşti), este prezentă şi activă, oferindu-şi vocea unor audiobook-uri sau apărând pe ecran, chiar dacă nu mereu în roluri pe măsura talentului şi experienţei din plin dovedite.

A fost una din actriţele idolatrizate de o anumită generaţie, într-o perioadă când la acest rang nu ajungea oricine şi nu atât de uşor. A venit apoi o vreme când regizori din toate generaţiile au dorit să o aibă pe generic. După 1989, singurul rol memorabil ar putea fi cel din „Hotel de lux” (1991). Deşi secundar, rolul i-a adus Premiul de interpretare acordat de UCIN.