ATUNCI... Între 2005 şi 2007, Banca Naţională a României lupta pe mai multe fronturi, deşi avea un singur obiectiv declarat - stabilitatea preţurilor. Astfel, banca centrală intervenea în piaţa valutară, pentru a deprecia leul, introducând lichiditate în piaţă. „Un efect al deciziilor a fost scăderea dobânzilor la credite mult sub nivelul ratei de referinţă. Totodată, lichiditatea abundentă a pus presiune şi pe dobânzile pe care băncile le plăteau deponenţilor. Un alt efect, mult mai pervers, a fost stimularea creditării în lei (în special a împrumuturilor pe termen scurt)”, notează analistul Florin Cîţu. Ideea de bază este că, deşi BNR vroia doar să tempereze aprecierea prea puternică a leului (să ne aducem aminte că paritatea leu/euro se apropia furtunos de pragul de 3 unităţi), politica de la acea vreme a inflamat piaţa creditului în lei şi a produs un dezechilibru uriaş în economie. „Ba mai mult, prin impulsionarea artificială a creditului şi, implicit, a consumului, BNR a modificat percepţia cetăţenilor asupra evoluţiei viitoare a veniturilor proprii. Dintr-o dată, românii au crezut că sunt mai productivi şi au făcut presiuni pentru salarii mai mari. Şi pentru că se aşteptau la venituri mai mari, au împrumutat mai mulţi bani. În realitate, era vorba doar despre o politică monetară care ţintea cursul de schimb şi nu inflaţia“, punctează Cîţu. Practic, politica monetară era mai relaxată decât o cereau condiţiile din economie. Să nu uităm însă nici de politica fiscală de la acea vreme, 100% pro-ciclică, deşi ar fi trebuit să fie la polul opus şi să ţină în frâu debandada economică, prin taxe mai mari şi reguli fiscale mai dure. „Trăgând linie, politica BNR dinaintea crizei financiare a contribuit la un deficit mai mare şi a înteţit presiunile inflaţioniste prin stimularea unei economii care folosea deja toate resursele disponibile“, explică analistul.

…ŞI ACUM Acum, şase ani mai târziu, banca centrală se află din nou în postura de debitor al sistemului financiar, exact ca în perioada 2005 - 2007. „La sfârşitul fiecărei zile, băncile depun bani la BNR. Toată lumea are bani pe termen scurt, însă economia vrea să-i folosească la scadenţe mari, de 5-10-20 de ani (adică vrea credite imobiliare, de investiţii etc.). Cine poate să echilibreze lucrurile? Simplu: singura instituţie care le-a dezechilibrat - BNR“, punctează Cîţu. Există, totuşi, câteva diferenţe. Deşi politica monetară este într-un ciclu de relaxare (dobânda-cheie este la un minim-record de 3,75%), creditarea rămâne blocată. În prezent, soldul împrumuturilor în lei pentru populaţie este la acelaşi nivel ca acum doi ani. Există câteva explicaţii pentru această „performanţă“. „În primul rând, avem nepotrivirea de scadenţe - BNR dă bani pe termen scurt, economia vrea bani pe termen lung. În al doilea rând, creditele neperformante, care au depăşit punctul critic şi afectează negativ creditarea şi creşterea economică“, punctează Florin Cîţu. În acest context, BNR a scos şi ultima armă de care dispune - a redus rezervele minime obligatorii (RMO) - atenţie! - şi la lei, şi la valută, deşi susţine doar creditarea în monedă naţională. Economiştii sunt însă sceptici. Dacă singura problemă a creditării ar fi fost preţul, atunci lucrurile s-ar fi rezolvat de multă vreme. Creditele neperformante cresc însă constant, iar reducerea RMO nu ajută în acest sens. „Cât despre reducerea RMO la valută, explicaţia oficială este că băncilor li se permite să-şi plătească datoriile către creditorii externi. E un motiv altruist, dar băncile au făcut deja asta, iar efectele le-am văzut cu toţii aici. Explicaţia probabil corectă este că BNR a făcut un cadou Ministerului de Finanţe. Practic, banca centrală sprijină creditarea în valută pentru stat“, conchide Florin Cîţu.