De la Băsescu încoace, capul în gură este acceptat de către ideologii maidanului ca o componentă de bază a vieţii de partid şi ca un mijloc eficient de comunicare. Primele experienţe ideologice datează din perioada în care cetăţeanul despre care vorbim era primarul general al capitalei. Atunci, într-un dialog sentimental cu un comerciant care nu era dus la biserică, dovadă faptul că nu mirosea a tămâie, Traian Băsescu a realizat că nu are argumente. Pentru a ieşi din impas, fiind vorba de o acţiune în forţă, i-a aplicat interlocutorului său un cap în gură. Efectele generate de gestul său extrem de tandru, dar, ce-i drept, mobilizator, au fost de-a dreptul spectaculoase. În primul rând, dialogul social a fost scurtat, timpul alocat comerciantului, căruia, între timp, îi dăduse borşul pe nas, fiind repartizat unor activităţi auxiliare. Dacă este bine şi la timp plasat, capul în gură poate contribui decisiv la eficientizarea activităţii în toate domeniile (social, politic, cultură etc). În cazul lui Băsescu, pe atunci, primar, s-a dovedit a fi o măsură utilă. Pentru că domnul comerciant contesta decizia Primăriei de a-l evacua, capul primit în gură l-a determinat să revină grabnic cu picioarele pe pământ, după care, ameţit din cauza loviturii, s-a prăbuşit pe caldarâm. În dezbaterile organizate pe marginea acestui caz, fostul primar, azi, preşedinte de ţară, a ţinut să evidenţieze rolul educativ al capului în gură, instrument de bază în menţinerea “ordinei şi disciplinei”, cum spune domnia sa. Ne-am convins că, în materie de caft, prezidentul este posesorul unui bagaj infinit de tactici, lovituri, scheme şi figuri. În plan dialectic, domnia sa se mişcă foarte bine, adaptându-şi loviturile în funcţie de statura adversarului. După secvenţa cu copilul pălmuit, ne-am convins că preşedintele este exponentul unor tehnici înalte în ce priveşte aplicarea dosului de labă. Domnia sa practică lovitura scurtă şi cu zâmbetul pe buze. După cum s-a văzut pe micile ecrane, cu o mână rezolvă problemele cetăţenilor şi cu cealaltă ţinteşte bărbia adversarului, indiferent de vârstă şi foaia sa matricolă. Fiind vorba de un puştan, preşedintele, pe atunci, un simplu candidat, şi-a adaptat garda, lovindu-l scurt peste faţă în momentul în care acorda audienţe publicului larg. În timp, procedeele de luptă cu populaţia care nu-l adoră s-au diversificat. Domnul Băsescu a trecut uşor, fără a parcurge anumite etape preliminare, de la capul în gură, la dosul de palmă. În fapt, sunt manifestări ale unei democraţii autentice, fiind vorba de conceptul său personal. După preluarea celei mai înalte funcţii în stat, domnia sa şi-a îmbogăţit bagajul ideologic, fiind adeptul comunicării de la om la om, adică de la un cap în gură la altul. Ca formă tranzitorie de manifestare, smulsul telefonului din mâna unei ziariste îmbină foarte bine toate elementele enunţate mai sus. Ideologii caftului prezidenţial spun că, dacă ar fi insistat să-şi recupereze telefonul, cu siguranţă, şi ţiganca împuţită ar fi primit un cap în gură sau un dos de labă. Desigur, ca să se încălzească…