Istoria pragului electoral este lungă şi complicată. Disting trei momente importante de-a lungul celor şase cicluri electorale care au avut loc până în prezent. Primul a fost reprezentat de sistemul adoptat la alegerile parlamentare din 1990. Nu s-a impus nicio restricţie. Au fost implicate atunci peste o sută de formaţiuni politice dintre care doar 9 au obţinut un scor de peste 1% şi au intrat în Senat, iar 17 au obţinut mai mult de 0,26% pentru a accede în Camera Deputaţilor. În 1992 a fost impus pragul electoral de 3% care a mai triat din inflorescenţa politică a momentului, reducând numărul partidelor reprezentate în Senat la 8, iar cele din Camera Deputaţilor la 7. Tot în 1992 s-a înregistrat şi situaţia inedită ca un partid - PDAR-ul lui Surdu - să acceadă doar în Senat, iar PNL-ul, separat de CDR, să rămână pe dinafara vieţii parlamentare. Ca şi în 1990, a fost utilizat sistemul votului pe listă. Pragul electoral de 3% a fost menţinut şi în 1996 când puzderia de partide mici (vreo 8) reunite sub pălăria Convenţiei Democratice au reuşit să devină parlamentare, alături de alte 5, atât la Senat, cât şi la Cameră.

Cu 6 formaţiuni în fiecare cameră, a fost momentul cristalizării unei concentrări politice pe principalele linii ideologice ce avea să continue în următoarele cicluri.

În 2000 - tot cu vot pe listă, dar cu un prag de 5% (8% pentru coaliţii) - numărul partidelor s-a redus la câte 5 în fiecare cameră. „Eroul” scrutinului a fost PNŢCD, la a cărui iniţiativă (cât fusese la guvernare) pragul electoral a fost înălţat semnificativ, ţărăniştii devenind prima - şi singura - victimă a acestei iniţiative îmbrăţişate cu căldură de principalul opozant (PDSR), cel care avea să câştige alegerile. A fost, cum spuneam, al doilea moment de referinţă, după „intrarea generală” din 1990, care a marcat procesul electoral intern. În 2004, PNL şi PSD au format o alianţă (DA), care nu numai că le-a salvat de la o extincţie asemănătoare celei suportate de PNŢCD, dar le-a adus şi victoria, într-un parlament în care mai figurau doar 4 entităţi: Alianţa PSD-PUR, Alianţa DA, România Mare şi UDMR! Paradoxal, deşi PSD-PUR obţinuse 41 de procente, iar PNL-PD 34, guvernul a fost format de aceştia din urmă, prin „deturnarea” PUR-ului, în ultimul moment!

În fine, cel de-al treilea moment semnificativ a intervenit în 2008 când, printr-o presiune constantă, Băsescu a reuşit să impună principiul votului uninominal - un uninominal pe care nimeni nu-l înţelegea prea bine şi care avea să ofere surprize de proporţii - ca o alternativă mai „curată” la votul pe listă. Efectul? Parlamentul s-a umplut de persoane fără har şi autoritate, basculate de pe locurile 2 şi 3 prin jocul rectificărilor. Pragul electoral a rămas însă tot de 5%, lăsând în cursă doar patru formaţiuni sau alianţe.

Zilele trecute, la Cameră, a fost adoptat sistemului votului uninominal pur, fără redistribuiri. Aprig susţinător al acestuia, PDL-ul trecut în opoziţie s-a răsucit şi l-a rejectat pe motiv că partidul aflat la putere ar putea obţine o majoritate de până la 90%. În aceste condiţii a fost introdusă tema anulării pragului electoral şi, probabil, se va merge pe această formulă care reprezintă a patra schimbare importantă din sistemul de vot. Una care, însă, la fel ca celelalte, nu va putea asigura o calitate şi consistenţă superioară ale forului legislativ.