ORIGINI În 14 noiembrie 1878, Dobrogea a trăit momente istorice, când la Babadag, Tulcea şi Constanţa au sosit primele unităţi ale armatei române. Momentul a coincis cu reintegrarea Dobrogei în statul român, eveniment care a constituit primul pas către Marea Unire de la 1918. Istoria Dobrogei începe însă cu mult înainte de acest moment. Cunoscută în antichitate şi sub numele Sciţia Mică sau Scythia Minor - denumire romană, regiunea are o istorie zbuciumată, fiind ocupată de diverse imperii. Însă, cum spunea şi marele poet Mihai Eminescu: „Din punct de vedere istoric, dreptul nostru asupra Dobrogei este indiscutabil”. Profesorul de istorie constănţean dr. Ion Bitoleanu spune că provinciile istorice româneşti - Ţara Românească, Moldova, Transilvania şi Dobrogea - sunt spaţii consacrate cu denumirea de Daco-România. Dar ce ne îndreptăţeşte pe noi, românii, să vorbim despre unitatea de neam a acestui spaţiu geografic? Potrivit istoricilor, Dobrogea a fost locuită din timpuri străvechi de triburi trace, printre care cele de la nord erau numite geto-dace (grecii îi numeau pe locuitori geţi, iar romanii - daci). Chiar Herodot menţionează în „Istoriile“ sale faptul că Dobrogea era locuită în mare parte de triburi geto-dace. Mai mult decât atât, profesorul Bitoleanu spune că strămoşii geto-daci sunt menţionaţi în izvoarele istorice încă din sec. I î.Hr., când provincia - parte integrantă a statului condus de Burebista - a intrat în aria stăpânirii romane, Dobrogea devenind un teatru de război între daci şi romani.

SUB JUGUL OTOMAN După împărţirea Imperiului Roman din 395, Dobrogea intră în componenţa Imperiul Roman de Răsărit, iar ulterior au început să apară barbarii, printre care s-au numărat goţii, gepizii şi hunii. „Din fericire, mileniul marilor migraţii ce au urmat n-a ştirbit caracterul românesc al acestui ţinut. Începând cu goţii şi sfârşind cu tătarii, invaziile migratorilor au confirmat versul eminescian: „ce e val ca valul trece””, a spus Bitoleanu. Însă, pentru Dobrogea, un moment crucial a fost domnia lui Mircea cel Bătrân, care se intitula „domn de amândouă părţile peste toată Dunărea şi până la Marea cea Mare”. Liniştea acestui teritoriu nu a fost foarte lungă, pentru că, spre sfârşitul secolului al XV-lea, Dobrogea a fost cucerită de turci şi a fost transformată, pentru o jumătate de mileniu, în provincie periferică a Imperiului Otoman. Documentele vremii, precum mărturiile unor călători străini pe pământurile dobrogene, dovedesc că în toată această perioadă, în pofida unei masive şi neîntrerupte colonizări cu populaţia turco-tătară, românii au continuat să reprezinte elementul etnic cel mai numeros dintre creştini. Profesorul Bitoleanu spune că permanenţa românilor este atestată de numeroase alte mărturii, precum toponimia aşezărilor. Pe întreg întinsul Dobrogei apar sate cu nume expresive româneşti, precum Oltina, Peştera, Crucea sau Ostrov. Salvarea Dobrogei a venit în urma evenimentelor din anii 1877 - 1878, când România s-a angajat într-un război împotriva Imperiului Otoman, obţinându-şi, la sfârşitul ostilităţilor, independenţa de stat, recunoscută pe plan juridic internaţional şi de tratatele de pace încheiate cu acest prilej, unul dintre acestea fiind cel de la Berlin.

SF. ANDREI, APOSTOLUL GETO-DACILOR Pentru noi, dobrogenii, teritoriul dintre Dunăre şi Mare are şi o semnificaţie aparte, fiind considerat „leagănul creştinătăţii în Europa”, locul din care Sfântul Andrei, considerat apostolul geto-dacilor, a răspândit Evanghelia în spaţiul carpato-danubiano-pontic. În sprijinul evanghelizării acestui teritoriu de către Sfântul Andrei se pot invoca şi câteva „mărturii indirecte”. Există, de pildă, câteva colinde şi creaţii folclorice dobrogene şi din stânga Prutului, care amintesc de trecerea apostolului prin aceste locuri. Câteva toponimice confirmă acelaşi lucru: „Pârâiaşul Sfântului Andrei”, „Apa Sfântului” sau „Peştera Sfântului Andrei”. Potrivit Bisericii Române, Sfântul Apostol Andrei nu s-a limitat numai la predicarea Evangheliei şi la botezul celor pe care i-a adus la Hristos dintre geto-dacii şi grecii din coloniile întemeiate pe ţărmul Mării Negre (Pontul Euxin), încă din secolele VII - VI î.Hr. El îi va fi hirotonit pe unii dintre cei veniţi la Hristos ca episcopi şi preoţi, aşa cum a făcut şi Sfântul Apostol Pavel în călătoriile sale.