Una dintre categoriile de situaţii umilitoare la care a fost supus Traian Băsescu de-a lungul mandatului său prezidenţial a fost aceea a numirii unor oameni de doi bani în funcţii cheie ale statului.

Şirul erorilor flagrante de evaluare a început odată cu primul guvern al Alianţei DA, când jumătate dintre miniştri au fost nominalizaţi de el însuşi. Printre aceştia, funcţionari de la Primăria Capitalei, propulsaţi din scaunele descleiate ale diferitelor direcţii în fotoliile capitonate de miniştri. Va rămâne demnă de Cartea Recordurilor nominalizarea unei domnişoare blonde - Pârvulescu pe nume - pentru funcţia de ministru al Integrării Europene, persoana în cauză demonstrând la audierea din Parlament că habar n-avea cu ce ar fi trebuit să se ocupe un astfel de minister. De tot râsul a fost şi numirea noului ministru al Transporturilor, un domn pe nume Dobre, care se ocupa anterior de maşinile Primăriei, a cărui unică performanţă a rămas păguboasa încercare de reziliere a contractului cu Bechtel, care a provocat ministerului pierderi uriaşe.

Situaţii umilitoare a avut de înfruntat preşedintele şi la numirile din propriul său staff. În aceeaşi carte a recordurilor va rămâne şi prestaţia doamnei Udrea, făcută din jurisconsult la Primărie, şefă a Cancelariei prezidenţiale, care habar n-avea că Norvegia nu e în UE şi că nu are preşedinte, în toiul pregătirii unei vizite oficiale în ţara nordică. Şi mă rezum la atâta, ca să nu mai pomenesc alte câteva nume ai căror purtători au comis isprăvi de neuitat.

Dar, poate că cea mai umilitoare experienţă a preşedintelui rămâne numirea în fruntea guvernului a celui mai şters, mai lipsit de personalitate şi de simţ al ridicolului exemplar din colecţia sa de politicieni de casă: Emil Boc. Cel care a selectat veritabile echipe înzestrate după chipul şi asemănarea sa, pentru a fi puse în fruntea unor ministere-cheie. Analfabeţi şi reduşi intelectual de calibrul lui Igaş, Ialomiţianu, Vreme, Botiş, Ariton vor rămâne în răbojul Executivului ca modele de neegalat a ceea ce istoria a păstrat de etalon sub numele lui Zăroni din vremea lui Petru Groza.

Să fii preşedinte având în subordine directă - pentru că Boc n-a contat niciodată ca factor de decizie - asemenea specimene reprezintă, probabil, umilinţa supremă. Şi ghinionul suprem al acestei naţii, obligată să treacă prin purgatoriul crizei cu o asemenea echipă.

Lasă că nici ce-a înlocuit team-ul ruşinii nu este mai breaz. A fost nevoie doar să deschidă de câteva ori gura domnii Berca, Nazare, Fuia, Bode sau Mustea ca să-ţi dai seama că singura diferenţă faţă de cei pe care i-au înlocuit ţine de vârstă: sunt mai tineri, dar la fel de aerieni!

O singură excepţie descifrez în Executivul condus de dl Ungureanu: ministrul Finanţelor. Bogdan Drăgoi putea să fie un exemplu tipic de play-boy, preocupat doar de ideea de a-şi consuma în modalităţile cele mai agreabile juneţea. Construcţia sa interioară s-a dovedit a fi diferită de cea a unei întregi generaţii de copii de bani gata: omul şi-a făcut temeinic studiile, la cele mai bune şcoli pe care i le-au rezervat părinţii. A parcurs toate treptele academice. A luat viaţa în piept pe cont propriu, în sectorul privat, unde a confirmat cu brio. Prezenţa sa în structurile administraţiei de stat nu este altceva decât rezultatul unei puternice motivaţii: aceea de a fi în stare să facă ceea ce trebuie.

Şi a făcut, în etapele intermediare pe care le-a parcurs până la demnitatea de ministru, la care a acces nu prin împingere din spate de către un personaj care doreşte să-şi continue “programul” prin intermediul unei marionete (cum s-a întâmplat în cazul colegilor săi de generaţie) ci prin modelul propriei competenţe demonstrate într-una dintre funcţiile-cheie ale ministerului.

Bogdan Drăgoi este un caz singular în faţa căruia Traian Băsescu nu trebuie să se simtă umilit.