Expresia de pe fața lui Adrian Năstase, surprinsă de camere când era transferat de la Urgență în ambulanța ce urma să-l transporte la Rahova, îmi spune că ceva s-a rupt, iremediabil, în echilibrul interior al acestui om și că \"dosarul \" tentativei de sinucidere nu este închis. Dea Domnul să mă înșel....

Nota dominantă a comentariilor celor care consideră că prin condamnarea sa s-a făcut dreptate și că justiția și-a afirmat, în sfârșit, independența, este aceea că imaginea Românie nu a avut decât de câștigat în ochii unui Occident obsedat de persistența corupției de la noi. Nu pentru că la ei fenomenul nu s-ar manifesta, ci pentru că România a fost declarată \"corigentul\" de serviciu la această disciplină. Evident, Justiția trebuie să-și spună cuvântul în stăvilirea - nu vorbesc de eradicare - fenomenului, dar într-un sistem coerent și, mai ales, pe deplin subordonat legalității și- de ce nu? - dreptăţii.

Dacă \"dosarul Năstase\" este unul exemplar din punctul de vedere al dorinței societății românești de a ieși de sub incidența acestor calificative dezonorante, \"tehnologia\" aplicată de-a lungul celor opt ani de anchete și termene dezvăluie tabloul șocant al unei manipulări totale a instituțiilor statului în scopul atingerii obiectivului condamnării - cu orice preț - a fostului premier.

Nu posed instrumentele necesare pentru a afirma vinovăția sau nevinovăția sa, Câteva lucruri sunt, însă, certe. În primul rând, faptul că după schimbarea guvernării din 2005, Năstase a fost decis, de la cel mai înalt nivel ca țintă principală, iar organele de anchetă au desfășurat acțiuni extrem de ample și de costisitoare (cred că românii așteaptă cu maximum interes un decont de la DNA pe costurile anchetelor) nu pentru a-i dovedi vinăvăția, ci pentru a-l agăța cu ceva- indiferent ce, dar penal să fie.

Așa se face că de la suspiciunile de mare și foarte mare corupție vehiculate în Armaghedoane, s-a ajuns la trei \"flinticuri\": niște termopane, o moștenire dubioasă și de acum celebrul \"Trofeu al calității\", suspect de asemănător cu viitoarele \"trofee\" ale lui Ridzi sau Udrea, care însă nu au fost considerate demne de atenția Parchetului.

De-a lungul lungii cercetări a interminabilului proces s-au aplicat formule juridice dedicate: judecători desemnați dintre asistenții procurorului șef al DNA, martori recuzați fără motiv, termene de pe o zi pe alta. Ba, mai mult, și asta reprezintă o performață demnă de toată atenția din parte justiției însăși - instituirea de noi reguli aplicabile în timpul jocului, promovate prin bunul plac al instanței.

Documentul elaborat de grupul de 18 judecători de la ICCJ și rezultat dintr-o întrunire ad-hoc, prin care se decretează că perioada petrecută de cazuri la Curtea Constituțională nu este luată în considerație la stabillirea termenelor constituie un inimaginabil abuz care ar trebui anchetat și judecat cu toată severitatea. Nicio instituție - cu atât mai puțin ICCJ- nu poate să-și facă singură, din mers, regulile după care funcționează. Evident, mi-e greu să cred că cei 18 judecători au făcut-o de capul lor, fără să primească un OK de undeva, dar asta nu scuză cu nimic atitudinea de bun plac, chiar dacă scopul - combaterea corupției- poate să pară ca justificat.

Ce am vrut să spun: chiar dacă pedeapsa poate fi considerată îndreptățită, modul în care s-a ajuns la această decizie este greu de accepat și de calificat!