Iată o problemă de studiat pentru CSM, dacă nu chiar pentru doamna Redding şi trupa sa de “prieteni ai justiţiei”: cum se poate ca două instanţe să pronunţe soluţii atât de diferite în acelaşi dosar?

Cum se poate ca doamna judecător Geanina Teodorovici să-i fi scos basma curată pe “tunarii” din fotbal, iar completul de trei judecători de la Curtea de Apel să decidă, în baza aceluiaşi probatoriu, că clanul Becali şi compania merită să stea ani buni la pârnaie şi să mai şi plătească statului nişte milioane? Este genul de enigmă juridică pe care monitorii noştri de la Bruxelles n-o înţeleg nici în ruptul capului, deşi militează pentru independenţa magistraţilor. Independenţa care la noi este înţeleasă în sensul că un judecător poate să decidă ce-l taie capul.

Asta pe de o parte. Pe de cealaltă, sentinţa pronunţată de Curtea de Apel distruge mitul inviolabilităţii şi “independenţei” cooperativei de fotbal. De peste 20 de ani, oamenii ăştia fac ce vor, învârt milioane pentru care nu dau nimănui seama şi agresează o naţiune cu opulenţa ostentativă a marilor averi făcute în vremuri tulburi şi cu orice mijloace. Bişniţarii de la Inter s-au metamorfozat, peste Revoluţie, în “agenţi FIFA”, impresari şi şefi de cluburi. Pe o piaţă care avea nevoie de “carne” proaspătă, s-au întrecut în a comercializa jucătorii din campionatul intern pe sume care în registrele cluburilor apăreau ca derizorii sau nu apăreau de loc. Transferurile au devenit una dintre cele mai profitabile afaceri, ale cărei iţe nu îndrăznea nimeni să le tragă de teama de a nu fi declarat inamic public al sportului rege. Într-o ţară în care politica s-a împletit cu fotbalul – stadionul fiind locul preferat de politicieni pentru băi de mulţime – mogulii balonului rotund au început să facă legea, considerându-se deasupra oricărui control. Autoritatea lor avea un singur fundament: banul, obţinut uşor şi manevrat cu lejeritate pentru a închide orice gură şi a deschide orice uşă.

Dar, iată că după 4 ani şi 42 de termene, dosarul traficanţilor de carne vie fotbalistică intră pe făgaşul normal. Nume sonore, ce păreau de neatins – unii cu antecedente guvernamentale, chiar – au în faţă perspectiva unor ani de recluziune în care să mediteze asupra rolului lor nefast în criza majoră pe care o cunoaşte fotbalul românesc. Au prosperat nemeritat distrugând un campionat, anihilându-i şansele de împrospătare prin ignorarea necesităţii acţiunilor de perspectivă şi – cel mai grav – au inoculat în conştiinţa publică sentimentul infailibilităţii celor cu bani şi tupeu.

Desigur, spectacolul nu s-a încheiat. Peste şase luni şi va judeca recursul la Înalta Curte. Vor mai fi probabil câteva termene, dar dacă trăim cu adevărat într-o ţară în care justiţia are orgoliul autorităţii şi independenţei sale, mogulii balonului rotund vor primi lecţia pe care o merită. Şi pe care o merităm şi noi, cei care iubim acest sport târât în mocirla abuzurilor şi ilegalităţilor.