A existat sau nu a existat o rezoluție de clasare în ceea ce-l privește pe domnul Klaus Iohannis? A existat una sau au existat nouă asemenea rezoluții, toate în cauze penale? A existat un asemenea document sau nu a existat în dosarul care a ajuns a Cotroceni cu propunerea numirii lui Augustin Lazăr în funcția de procuror general? A văzut Klaus Iohannis cu ochii lui documentul? Sau a rămas doar la departamentul juridic? Și, dacă e așa, a fost sau nu a fost informat Iohannis? Sunt toate întrebări la care președintele trebuie să răspundă. Dacă nu răspunde, e vinovat!

Din momentul în care ministrul Justiției Tudorel Toader a explicat cele 20 de motive care l-au determinat să ia decizia de a cere revocarea lui Augustin Lazăr din funcția de procuror general și până acum, scandalul public și politic care a fost declanșat s-a concentrat asupra unui document cu adevărat scandalos. Și anume o rezoluție de clasare într-o cauză penală, care l-a vizat pe însuși președintele României. Pe cel care urma să aprobe sau să nu aprobe în baza dosarului cuprinzând și documentul respectiv numirea noului procuror general al republicii. Reacția societății este cât se poate de firească. Existența unuia asemenea document este un fapt de o gravitate extremă. Dacă rezoluția a existat la dosar, atunci ea constituie un semnal cât se poate de concludent că sistemul i-a arătat pisica președintelui. Fă cum spunem noi și totul iese bine.

Între timp, presa de investigații specializată în Justiție a descoperit nu mai puțin de nouă cauze penale privindu-l pe Klaus Iohannis și care, pe rând, au primit toate rezoluții de clasare. Asta înseamnă că, în conformitate cu propriul său mod de a se exprima, care încalcă prezumția de nevinovăție, domnul Klaus Iohannis a fost de nouă ori un „penal”. Fostul director al Agenției Naționale de Integritate, Horia Georgescu a intervenit și el în dispută, demonstrând că una dintre respectivele cauze penale a fost generată chiar în urma unei anchete a instituției, care ar fi constatat o incompatibilitate de care se făcuse vinovat Klaus Iohannis pe vremea în care era primar al Sibiului.

Nu iese fum fără foc. În ciuda faptului că Raluca Prună, ministrul de atunci al Justiției a sărit ca arsă, explicând ceea ce, în definitiv, nu avea cum să știe. Și anume că nu ar fi existat rezoluția de clasare în dosarul prezentat președintelui. Dacă ar fi spus că nu ar fi existat documentul în dosarul care a plecat de la Ministerul Justiției, ar fi putut fi crezută. Dar de unde să fi știut doamna Prună ce se afla în dosarul de la Cotroceni? A comunicat și CSM, Secția pentru procurori, răspunzând cu o promtitudine remarcabilă unei solicitări formulate de Augustin Lazăr, că în dosarul de la CSM nu ar fi existat rezoluția de clasare. Că e sau nu așa, rămâne de văzut și de demonstrat, poate chiar de către Tudorel Toader, la revenirea sa din concediu. Numai că o asemenea rezoluție ar fi putut să fie introdusă în dosar, așa cum s-a mai întâmplat în România și în alte situații, pe traseul CSM-Cotroceni. Sau chiar la Cotroceni, cu mâna unui om al sistemului.

Să dăm la o parte cu o singură mișcare întreg norul de ceață care învăluie această sinistră poveste. Să admitem, de dragul demonstrației care urmează, că nu ar fi exista niciun document de acest fel în dosarul în baza căruia Augustin Lazăr a fost uns procuror general de căre Klaus Iohannis. Chiar dacă nu ar fi existat rezoluția de clasare, Klaus Iohannis nu avea dreptul să facă numirea. Pentru că din dosar lipsea o piesă indispensabilă. Legea prevede că este obligatoriu ca ultimul calificativ profesional să fie „foarte bine”. Numai că o asemenea evaluare și un asemenea calificativ nu au existat. Și atunci se pune întrebarea la care, din nou, Klaus Iohannis nu răspunde. Din ce motiv a încălcat cu bună știință legea. De ce nu a verificat dacă sunt întrunite condițiile legale sau de ce nu a constatat că lipsea evaluarea de la dosar?

Să mergem mai departe în aceeași logică. Chiar dacă rezoluția de clasare a existat sau nu a existat finalmente în dosarul de la Cotroceni, în realitate ea a existat. Important e că s-a dat o asemenea clasare și mai puțin important e pe unde s-au plimbat hârtiile. În definitiv, dacă Parchetul Alba condus la acea vreme de Augustin Lazăr a dat o clasare într-un dosar penal care îl viza pe Klaus Iohannis, acesta ar fi trebuit să știe. Pentru că rezoluțiile acestea nu se dau pe șest. Și, știind, ar fi putut să-i fie recunoscător lui Augustin Lazăr, fără ca acesta să fie nevoit să-i vâre sub nas docmentul pentru a-i reaminti. Și nimeni nu contestă că o asemeena rezoluțe a existat. Și, culmea, iată, iese la iveală că au mai existat încă opt. Deci, în total, nouă. Cele mai multe, „rezolvate” tot de către Parchetul din Alba.

Putem să-l așteptăm sau putem să nu-l așteptăm pe Tudorel Toader să revină din concediu, pentru a ne furniza informații suplimentare. Cu sau fără ele însă, Klaus Iohannis e vinovat. Iar tăcerea de până acum a președintelui este o confirmare în acest sens. Dacă se gândește excesiv de mult pentru a răspunde unei acuzații atât de grave, înseamnă că ceva este foarte putred în Danemarca. Timpul său a expirat! Orice spune din acest moment e neconcludent, pentru că este prea târziu.