Cât de mulţi mari actori au teatrul şi filmul românesc despre al căror talent s-ar putea spune că nu a fost suficient valorificat! Printre aceştia, aflăm şi câteva adevărate fenomene ale energetismului histrionic. Plină de graţie, de farmec şi de inteligenţă, Carmen Stănescu ocupă primul loc. I-a rămas dator secolul trecut ca şi cel de acum. Nu au ştiut să-i pună în întregime în valoare uriaşul talent nici teatrul şi nici filmul.

Pregătirea ei este temeinică, exprimând şcoala marii arte a declamaţiei. Venind pe lume la 29 iulie 1925, a avut-o ca profesoară pe Marioara Voiculescu. Debuta pe scenă jucând rolul Ecaterinei Ivanovna în „Fraţii Karamazov”, la Nottara. Era studentă în primul an la Conservatorul Regal de Muzică şi Artă Dramatică, pe care îl absolvea în 1948. A dat viaţă multor personaje memorabile, cu deosebire la Teatrul Naţional din Bucureşti, unde este societară şi unde a jucat adesea alături de soţul ei, Damian Crâşmaru. Regizorii cu care a colaborat reprezintă, de asemenea, repere ale artei spectacolului, de la Sică Alexandrescu la Peter Brook. Şi maestrul Radu Beligan a invitat-o în distribuţie. În 2004, i-a propus rolul Ardele din „Egoistul” de Jean Anouilh.

A făcut sport, este „maestră”, a scris cărţi. Lucrarea „Destăinuiri”, apărută în 2003, indică încă din titlu tonul autobiografic. Cinematografia nu avea cum să o ocolească. A debutat pe ecran în „Doi vecini” (1958), ecranizare după Tudor Arghezi, semnată de comediograful Geo Saizescu. Să nu uităm că avem de-a face cu o actriţă de comedie, totuşi, din seria clasică a dramelor pline de nostalgii desuete şi de încurcături generate mai ales de marivaudaje inepuizabile. De aici, un ton bulevardier de cea mai fină vibraţie. În acelaşi timp, inteligenţa sa de excepţie, ca şi bunul gust, o călăuzeau către parodie, evitând cu hotărâre orice urmă de vulgaritate sau de populism. Deţine arta qui-pro-quo-ului şi a ilustrat-o cu strălucire nu doar pe scenă, ci şi în film, încă de la „Doi vecini”, unde interpreta personajul soţiei ofiţeraşului I. G. Petrescu (locotenentul jucat de Ion Lucian).

În anul imediat următor, Aurel Miheleş şi Gheorghe Naghi îi oferă o partitură suculentă într-o altă ecranizare, de această dată după I. L. Caragiale - „Telegrame”. A mai colaborat, în destul de puţinele filme în care a jucat, cu Elisabeta Bostan („Tinereţe fără bătrâneţe”, 1969), Ion Popescu Gopo („Povestea dragostei”, 1975), Gheorghe Vitanidis („Muşchetarul român”, 1975). Din 1977, de la serialul „Războiul de Independenţă”, în mod atât de nedrept şi de neexplicabil, numele ei nu ştiu să mai fi fost de găsit pe vreun generic.

A-i spune „La mulţi ani” este atât de puţin, când ne aflăm în faţa unui venerabil capitol de excepţie al artelor spectacolelor de la noi.