O regină a musicalului. O actriţă completă. O comediană desăvârşită. Îşi putea îndrepta cariera către oricare dintre genurile teatrale şi cinematografice. Putea fi o stea a ecranului mondial din prima categorie a seducătoarelor şi cu toate că nu a jucat în filmele meritate, ce ar fi reuşit, neîndoios, să o impună repede dincolo de graniţe, rivalizează în orice moment cu talentele unice ale planetei. De atâtea ori am văzut în energetismul singular al jocului, precum şi în frumuseţea specială, de cadână celestă, atât de proprii domniei sale, o întruchipare a tipului feminin ilustrat de o Elizabeth Taylor. Când e suavă - şi ştie să o facă într-un fel discret, şic, plin de „vino-n-coa” sau de „lasă-mă şi nu-mi da pace”, autocontrolându-se cu rafinament, parcă anume nevoind să-şi expună la prea mare vedere farmecul - te duce cu gândul la luciditatea rece a inteligentei Catherine Deneuve.

Este o bătăioasă, figura desăvârşită a tinereţii fără bătrâneţe. S-a născut la 21 decembrie 1935, în chinuita Basarabie - Slobozia-Cetatea Albă, cum indică dicţionarele - dar de câteva ori, după 1989, a evocat Orheiul natal, cu grădina de acasă, apoi cu viaţa în familia părinţilor ei, amândoi învăţători, cu un tată deportat în Siberia şi cu fuga peste Prut, mai aproape de inima ţării, a României.

A debutat în cinematografie cu „Alo?... Aţi greşit numărul!” (1958), ca şi cum destinul ne-ar fi avertizat că artista nu are voie să-şi rateze cariera. Şi nu a ratat-o. Nicidecum. A dat strălucire spectacolului revuistic, dar a dovedit de atâtea ori că poate ţine singură o reprezentaţie. Râde, cântă şi dansează ca nimeni altcineva. Regizorii români de comedie nu aveau cum să o ignore. Nici Horea Popescu, nici Geo Saizescu, nici Ion Popescu-Gopo, iar mai târziu, nici făcătorii de telenovele. Şi nici autorii de clipuri publicitare. În toate străluceşte. Alături de alte stele. În „Nea Mărin miliardar”, alături de Amza Pellea, a făcut să se „spargă” box-office-urile cinematografiei noastre.

M-am întrebat de atâtea ori cum e posibil să avem o asemenea bijuterie şi să nu ne străduim să-i oferim traseul unicat, să o aşezăm, cu sfântă încăpăţânare, în lumina meritată. A fost, parcă de tot pe nedrept, vioara a doua, să o recunoaştem. De prea multe ori, am fost obligaţi să o acceptăm doar ca apariţie de coloratură, altminteri mereu excelentă, dar nimeni, încă, nu i-a construit programatic destinul cinematografic. O asemenea comediană nu se va mai naşte prea curând. Încercaţi să-i găsiţi o înlocuitoare sau să o comparaţi cu altcineva. Nu veţi reuşi. Este la fel de convingătoare jucând singură, dar - după un exerciţiu histrionic total, cu o continuitate de trei decenii - a dat strălucire unui recital revuistic el însuşi greu de egalat. Alături de Alexandru Arşinel, a cultivat cel mai longeviv şi mai fermecător tandem scenic de la noi.

Refuz să cred că, astăzi, marea noastră Stela Popescu împlineşte trei sferturi de veac. Cred că este o greşeală de neiertat a calendarelor. Îmi pare, tocmai de aceea, aşa cum şi este dintotdeauna, o efigie: la fel de tânără, de frumoasă, de talentată şi de a noastră, de încununată de lauri. Când o văd, simt nevoia să o rog să mai rămână: pe scenă, pe micul sau marele ecran. La acest ceas aniversar, nu avem altceva să-i spunem decât: Mulţumim, Stela!