De aproape patru ani, familiile a doi muncitori care au murit, în 2008, în chinuri groaznice, pe platforma SC Lafarge Ciment România SA, luptă în instanţă pentru a obţine despăgubiri materiale şi morale. În acelaşi timp, reprezentanţii Lafarge atacă soluţie după soluţie, motivând că sumele cerute de rude sunt prea mari pentru suferinţele prin care au trecut. La sfârşitul anului 2011, magistraţii Tribunalului Constanţa au dispus plata a câte 200.000 de lei către familiile victimelor, în timp ce urmaşii celor doi muncitori au cerut câte 100.000 de euro. Sentinţa nu i-a mulţumit, însă, pe reprezentanţii Lafarge, care au atacat cu recurs această decizie şi au cerut ca daunele morale să fie substanţial reduse. „Valoarea exagerată a daunelor morale solicitate de părţile civile ne conduc în mod evident spre concluzia potrivit căreia demersul judiciar al acestora este de fapt nu o reparaţie pentru un prejudiciul moral efectiv suferit, ci o încercare de îmbogăţire fără justă cauză“, se arată în recursul înaintat de reprezentanţii Lafarge. Mai mult, în acelaşi document, Lafarge atrage atenţia judecătorilor că „pentru probarea intensităţii suferinţelor generate de pierderea victimelor accidentului, părţile civile aveau obligaţia administrării unui probatoriu relevant“.

„ERA CA UN MIC“ Elena Rădoi, soţia victimei Mircea Rădoi, susţine că iniţial nu a vrut decât ca cei de la Lafarge să arate doar că le pasă de ceea ce s-a întâmplat. S-a lovit de un zid de nepăsare, astfel că, la începutul procesului, s-a decis să ceară daune. „În ziua în care a avut loc nenorocirea, eu lucram în străinătate. M-a sunat o vecină şi mi-a zis că soţul meu a avut un accident de muncă. Eu am rugat-o să îmi dea numărul de la spitalul la care o să îl ducă şi, în acel moment, ea s-a intimidat, iar soţul ei a luat telefonul şi mi-a spus să îmi fac bagajele şi să vin acasă, întrucât soţul meu a murit. Închipuiţi-vă prin ce am trecut în acel moment. Nu aveam cu ce să vin acasă şi am reuşit să ajung schimbând trei autocare. Când am ajuns la morgă, am văzut că soţul meu, pe care îl lăsasem sănătos acasă, era o bucată de carne turtită şi arsă. Era ca un mic!“, a declarat Elena Rădoi. „Eu l-am văzut ultima oară pe tata înainte cu o zi de accident, când a fost să caute băutură pentru că eu urma să mă căsătoresc peste o lună. A doua zi m-au sunat şi mi-au spus că tatăl meu a murit“, a povestit una dintre fiicele victimei, Iuliana Ghiauru.

ACUZAŢI CĂ VOR SĂ SE ÎMBOGĂŢEASCĂ În recursul formulat împotriva sentinţei Tribunalului Constanţa, reprezentanţii Lafarge arată că „acordarea sumelor cerute ar duce în mod evident la o însemnată îmbogăţire fără justă cauză a părţilor civile care pe această cale încearcă să îşi îmbunătăţească starea materială... Este evident că suferinţa rudelor celor două persoane decedate nu a depăşit limitele normalităţii unui astfel de eveniment tragic“. În final, avocaţii care apără interesele Lafarge au criticat modul în care Tribunalul Constanţa a reţinut în mod greşit „vârsta tânără“ a victimelor accidentului. „Victima Nicolae Boşneag avea 62 de ani, iar Mircea Rădoi avea vârsta de 48 de ani. Prin urmare nu vârsta tânără reţinută în mod absurd de instanţa de apel ar fi putut justifica mărirea cuantumului daunelor morale acordate“. „Din punctul de vedere al societăţii Lafarge, suferinţa pricinuită de moartea victimei este o suferinţă normală. Victima oricum avea 48 de ani şi, cu alte cuvinte, mai devreme sau mai târziu, oricum urma să decedeze“, a declarat Cristian Ion, avocatul familiei Rădoi. În rechizitoriul întocmit în acest caz, procurorii au arătat că cele două victime au fost îngropate de vii sub 50 de tone de bile de oţel, aproape incandescente.