Fostul premier Adrian Năstase a scris, pe blogul personal, că ”atunci când preşedintele şi majoritatea parlamentară au culori diferite (iar premierul este susţinut de această majoritate) se “instituie” o formă de coabitare instituţională”. În opinia lui, “unii nu-şi dau seama de lucrul ăsta, alţii nu vor să-l vadă”. Năstase aminteşte că “nici în Franţa nu s-a pus problema coabitării timp de trei decenii, iar prima coabitare a fost extrem de conflictuală. A doua a fost extrem de liniştită, iar a treia, cu efecte diverse, adică au existat şi zone de consens, dar şi punct de conflict”. El spune că ceea ce ne învaţă “lecţia” franceză este că, în cazul coabitării, elementul esenţial nu este eventuala simpatie sau antipatie între cei doi şefi ai Executivului, ci felul în care este gestionată, instituţional, o anumită situaţie obiectivă, rezultată din alegeri şi poate ce fel de “diviziune a muncii” va exista între preşedinte şi premier”. Năstase atrage atenţia că “preşedintele nu devine colaboratorul subordonat al premierului iar acesta trebuie să marcheze supremaţia sa în conducerea afacerilor ţării printr-un respect formal pentru preeminenţa şefului statului”. (A.M.)