Cristian Preda îi reproşa lui Ponta că n-a fost prezent la Bruxelles “pentru a-şi apăra ţara”. Împotriva cui? Evident, împotriva românilor de la PDL şi a susţinătorilor săi în jachete portocalii. Să nu ne mirăm, însă. Nici Băsescu n-a prea apărat România, ascultând cu capul plecat observaţiile impertinente ale prezidenţei lituaniene, care s-a erijat - fără prea multe motive - în judecător şi sfătuitor. Poate pentru că observaţiile acesteia îi conveneau. Când nu i-au mai convenit, l-a pus la punct pe tupeistul ministru francez de Interne, care afirmase că România îşi alungă cetăţenii. “România nu alungă pe nimeni!” - a scrâşnit, printre dinţi, fostul suspendat.

Ce s-a întâmplat miercuri la Bruxelles, în Parlamentul European, a fost în primul rând un exerciţiu de oralitate. Dacă pe toată perioada crizei româneşti se auziseră, practic, doar vocile lui Barroso şi Reding, nemiloase faţă de “derapajele” şi “lovitura de stat”, de data aceasta dialogul reproşurilor a fost mai echilibrat. Nici “agenţii electorali” ai lui Băsescu nu au mai fost la fel de vehemenţi şi nici europarlamentarii români la fel de sfioşi ca până acum. Ba, uneori s-a părut ca atacurile opoziţiei din forul european au prevalat în faţa apărării reprezentanţilor puterii populare. Watson şi Swoboda au punctat limpede interesul partizan al luărilor de poziţie ale lui Barroso şi Reding, insistând asupra pierderii credibilităţii întregului ansamblu în faţa ignorării zdrobitoarei majorităţii româneşti care-l rejecta pe preşedintele Băsescu.

Nici de această dată nu au fost desluşite argumentele pentru care evoluţiile de la Bucureşti au fost tratate drept “lovitură de stat” şi “derapaj democratic”. Definiţiile noţiunilor se găseau în orice tratat de politologie, cu condiţia să fie accesibil utilizatorilor.

Fără să aibă o finalitate clară, dezbaterea s-a rezumat la prezentarea de puncte de vedere divergente transferând, practic, la Bruxelles problematica şi metodele de la Bucureşti. Nu s-a formulat nicio rezoluţie, nu s-au făcut recomandări (Barroso a evitat să mai prezinte vreo listă de urgenţe şi nici n-a mai simţit nevoia să se împăuneze cu implicarea sa în caz). Practic, lucrurile au rămas aşa cum erau - cu excepţia unei evidente echilibrări a raporturilor de forţe vocale.

În toată această poveste, o singură “deviere”: intervenţia lui Vadim Tudor, excesivă şi nepotrivită cu contextul, europarlamentarul ratând o bună ocazie de a tăcea.

Au câştigat părţile ceva din această dezbatere? A câştigat România? Nicidecum. Un singur lucru pozitiv în această ciorovăială comunitară: a apărut ceva mai clar natura conflictului de la Bucureşti şi faptul că unii lideri au operat, practic, o “lovitură de Consiliu” repunându-l cu forţa pe Băsescu în scaun, prin ignorarea celor mai elementare reguli democratice. Dar cu acceptul inacceptabil al slabei puteri de la Bucureşti. Realizând, totodată, un flagrant derapaj de la principiul respectului suveranităţii statelor membre.