Muzeul de Artă din Constanţa deţine o impresionantă expoziţie permanentă, din care fac parte picturi, lucrări de grafică, sculpturi şi piese decorative create de importanţi artişti plastici din perioada modernă şi contemporană. În vastul patrimoniu al instituţiei muzeale de la malul mării sînt incluse cinci lucrări pictate de Max Herman Maxy: „Tulpină cu altoi”, „Peisaj din Reşiţa”, „Natură statică”, „Fata cu chitara” şi „Natură moartă (motive greceşti)”. Primul tablou, „Tulpină cu altoi”, a fost realizat în ulei pe carton, iar lucrarea a făcut parte din expoziţia personală „Maxy 1927”, vernisată în sala „Academia artelor decorative” din Bucureşti. Evenimentul a avut loc într-o perioadă tensionată, aflată sub semnul primelor manifestări ale avangardei româneşti.

Max Herman Maxy (1895 - 1971) a urmat cursurile Şcolii de Belle-Arte din Bucureşti, unde i-a avut ca profesori pe Fr. Storck şi Camil Ressu, iar la trei ani de la terminarea studiilor, în 1918, a deschis prima sa expoziţie personală. În anul 1922, pictorul a plecat la Berlin, unde a studiat cu plasticianul Arthur Segal, în aceeaşi perioadă fiind cooptat în asociaţia artistică „Novembergruppe”, în cadrul căreia a şi expus. În perioada 1925 – 1928, Maxy s-a ocupat de editarea revistei „Integral”, care a avut redacţii la Bucureşti şi Paris. Artistul plastic a realizat, în anul 1926, decoruri pentru piese semnate de Luigi Pirandello, Andre Gide, Ion Minulescu, iar doi ani mai tîrziu, a organizat „Studioul de artă decorativă” din capitală. În anul 1949 a fost numit director al Muzeului Naţional de Artă al României, iar în 1954 a fost distins cu titlul de „Artist emerit”.

De-a lungul carierei, Herman Maxy a vernisat numeroase expoziţii, atît în ţară, cît şi peste hotare. „Cerebral prin natură, Maxy este interesat, în primul rînd, de construcţia logică a imaginii plastice şi mai puţin de emoţia pe care aceasta ar urma să o genereze. Culoarea, în general, în tonuri calde, joacă un rol secund. Tonalităţile reci convin mai mult caracterului discursiv al sensibilităţii sale, care explică, de altfel, aderenţa succesivă la cubism, constructivism (numit în varianta autohtonă integralism), realism, apoi încercările nelipsite de dramatism, de revenire la un cubism de nivelul deceniului şapte”, descria criticul de artă Octavian Barbosa opera plasticianului în lucrarea „Dicţionarul artiştilor români contemporani”.