Un corp ceresc unic. Noi simulări computerizate arată că Luna Pământului nu este unică doar în sistemul nostru solar, ci ar putea fi singură şi în Univers. Cercetările dezvăluie că mai puţin de 10% din planetele asemănătoare Terrei ar putea avea un satelit suficient de mare pentru a aduce stabilitatea de care are nevoie viaţa pentru a se dezvolta. Pământul se roteşte în jurul axei sale, schimbându-şi unghiul faţă de Soare cu circa un grad în mii de ani. Aceste mici diferenţe sunt suficient de importante pentru a produce în mod constant epoci de gheaţă. Luna este recunoscută ca un important stabilizator al axei orbitale a Pământului. Fără ea, astronomii susţin că Pământul şi-ar schimba gradul de înclinare cu 85 de grade. Într-un astfel de scenariu, razele Soarelui ar cădea întâi pe Ecuator şi apoi pe poli, în decursul a câteva milioane de ani, fenomen care ar duce la schimbări climatice dramatice, care ar influenţa dezvoltarea vieţii.

Luna Pământului este unică în sistemul solar. Cea mai mare diferenţă între satelitul nostru şi cel al altor planete este felul în care s-au format. Celelalte planete din sistemul solar au folosit gravitaţia pentru a captura obiectele care pluteau libere prin spaţiu. Dar Luna noastră a fost creată când un obiect de mărimea lui Marte s-a lovit de o planetă tânără. Gravitaţia a capturat rămăşiţele coliziunii iar materialul s-a adunat, de-a lungul timpului, într-un satelit. Într-o lucrare ce va fi publicată în revista ”Icarus”, o echipă de astronomi condusă de Sebastian Elser, din cadrul Universităţii din Zurich, a studiat evenimentele de la începutul sistemului solar, pentru a determina cât de posibilă ar fi o astfel de coliziune.

Un mister încă nerezolvat. Crearea unei luni printr-un impact depinde în mare măsură de caracteristicile obiectului care se loveşte de planetă. În primul rând, trebuie să fie mare, doar 10% din masa sa va forma o lună după coliziune. Depinde şi de viteza obiectului, dacă se loveşte uşor de planetă, nu va avea suficientă energie. Lunile mici se formează mai uşor, cu un efect imediat asupra rotaţiei planetei. Dar unele ar putea să fie atrase complet de planetă, iar altele ar putea părăsi orbita. Începutul sistemului solar a fost foarte dinamic şi plin de coliziuni. În această perioadă s-ar fi putut forma o lună stabilizatoare, precum a Terrei, însă ar fi fost aruncată de pe orbită de un următor corp format prin acelaşi procedeu. Mai multe coliziuni mari ar putea distruge sateliţii existenţi. Pentru a deveni un satelit permanent, ar trebui să fie ultimul format prin astfel de coliziuni majore, iar rocile şi alte rămăşiţe care îl lovesc să fie suficient de mici pentru a nu distruge noul satelit. Simularea cercetătorilor arată că din 180 de planete, doar jumătate vor avea o lună, însă mult prea mică faţă de satelitul nostru. Doar 15 perechi, circa 8%, vor semăna cu sistemul nostru planetar unic.