Regizorului Nicolas Wadimoff îi place să fie în mijlocul evenimentelor, manifestându-şi dorinţa să ajungă, cât mai repede, “acolo unde se produce un nou cataclism pe harta umanităţii ultragiate”. Într-un amplu interviu acordat cotidianului „Telegraf”, Nicolas Wadimoff vorbeşte despre cinematograful românesc, dar şi despre „Cronica Gazei”, un film prezentat în cadrul ediţiei 2010 a Festivalului Internaţional al Filmului Francofon de la Namur, Belgia.

Reporter (Rep.) : Aţi pregătit pentru ediţia din acest an a celui mai mare festival de film francofon o nouă producţie, „Cronica Gazei”, un film care arată consecvenţa în a radiografia locurile fierbinţi ale planetei.

Nicolas Wadimoff (N. W.) : Întotdeauna am aspirat la condiţia unui reporter care să caute faţa obiectivă a unei realităţi complicate. Mă interesează, de asemenea, să văd cinematografic modul în care oamenii trăiesc împreună.

Rep. : Ar mai fi ceva. Filmele dumneavoastră sunt povestiri ale unei memorii colective surprinse în momente de criză. Cum a început documentarea pentru acest film?

N. W.: În ianuarie 2009, cu două zile înaintea terminării bombardamentelor israeliene asupra Gazei am primit un telefon de la un producător care mi-a cerut să merg şi să filmez acolo. Două zile mai târziu eram deja la Doha, în Qatar.

Rep. : Pe lângă un curaj estetic, altminteri remarcabil, aveţi de fiecare dată şi curajul civic de a vă implica în prezent.

N. W. : Acolo era Apocalipsa de a doua zi. Gaza a devenit o mare închisoare, semnul unei disperări de sfârşit de lume.

Rep. : Dincolo, însă, de impresia de western apocaliptic, se impune viziunea echilibrată a unui drum mai departe.

N. W. : Exact. Viaţa merge înainte. Suntem condamnaţi să continuăm să trăim, să sperăm, fie şi în cele mai cumplite momente, iar aceasta este valabil nu numai la vreme de război, dar şi în momente delicate, de criză economică, financiară, socială.

Rep. : „Cronicile din Gaza” pornesc, de fapt, dintre ruine, ca o trecere în revistă a fantomelor morţii.

N. W. : Nu puteam să trec peste realitatea unui trecut dureros. Apar ambulanţe, se văd oameni care au pierdut totul, femei disperate în spitale, momente de dispută dură pentru a putea prinde un sac cu ajutoare alimentare, copii hămesiţi de foame.

Rep. : Şi peste toate aceste tragedii ale existenţei imediate, apare un fir de speranţă, o vibraţie poetică.

N. W. : Da, pentru că am dorit să părăsesc orizontul dinamitat al conflagraţiei, să uit tristeţea, să prind clipa depăşirii acestor dureri. Există un pregnant şi implicit dramatism al temei războiului, voind să pun accentul pe nevoia de a supravieţui.

Rep. : Sunt şi accente satirice, neexplicite.

N. W. : Pentru că unii trag foloase din acest conflict, şi dintr-o parte şi din cealaltă.

Rep. : Primează, însă, poezia şi mai puţin umorul, ca în propunerile similare ale lui Radu Mihăileanu sau Roberto Begnini, de pildă.

N. W. : Suntem în alt plan decât cel din „Viaţa e frumoasă”. Aici totul este foarte recent, dar formula lui Radu Mihăileanu din „Trenul vieţii” reprezintă o referinţă certă.

Rep. : Ce noi proiecte vă preocupă?

N. W. : Noul film se va chema „Liberdad”. Voi începe filmările în două săptămâni. Va fi, de asemenea, un film al relaţiilor în colectivitate, ceea ce exprimă, de fapt, substanţa condiţiei umane.

Rep. : Veţi turna ca de obicei în alte şi alte locuri?

N. W. : Locuiesc în Elveţia, la Geneva şi Zurich, dar cutreier continentele. Sunt formal genevez, însă trăiesc deopotrivă la Paris şi din când în când mă simt foarte bine la Montreal. Mă ataşez uşor de locuri şi de oameni, dar întâi şi întâi doresc să fiu cât mai repede acolo unde se produce un nou cataclism pe harta umanităţii ultragiate. (va urma)