O scenă goală ca un hău, două personaje, doi actori, Tutuca și Solido. În spatele „măștilor”, al indiferenței superficiale și al nasurilor de clovn se ascund sentimente adevărate, triste, sfâșietoare, de-ți tot vine să te duci... Să te duci, dar să nu pleci niciodată, deoarece adevăratele sentimente funcționează ca niște ancore în momentul în care cuvintele sunt aruncate de colo-colo, îngrămădite în propoziții scurte care șchiopătează.

„POȚI PLECA, DAR POȚI ȘI SĂ RĂMÂI” „Poți pleca”, „Dar poți și să rămâi”. Acestea sunt cuvintele în jurul cărora s-a construit spectacolul „Mă tot duc...”, prezentat, luni seară, pe scena Casei de Cultură a Sindicatelor, o adaptare liberă după William Shakespeare și Marc Dore. În distribuție s-au aflat Oana Pellea și Mihai Gruia Sandu, doi actori complecși, stăpâni pe mijloacele lor de expresie.

Între aceste cuvinte, replicile au fost încărcate fie de poezie, fie de absurd sau ironie. În spatele nasului de clovn și al cuvintelor rostite alintat, ca un copil răsfățat, aparent fără logică, Oana Pellea a mascat întreaga sensibilitate a personajului pe care l-a interpretat, Tutuca. Același lucru l-a făcut și Mihai Gruia Sandu, care a ascuns sentimentele lui Solido sub masca indiferenței și a calculelor reci, a replicilor spuse „verde-n față”.

Până la despărțire au mai rămas doar 30 de secunde. Și ce mai e de spus și de făcut în 30 de secunde?! Probabil să te hotărăști. Să rămâi. Însă cu certitudine, la ieșirea din sală, spectatorului îi vor trebui mult timp, mult mai mult decât 30 de secunde, pentru a medita la înțelesul replicilor, la jocul celor doi mari actori, la efemeritatea sau perenitatea relațiilor umane, la stabilitate și la despărțire.