Anul acesta, programul Zilelor Universităţii „Ovidius” din Constanţa a conţinut şi un moment extrem de emoţionant: piloni ai spaţiului universitar şi culturii constănţene, care se numără printre membrii fondatori ai Facultăţii de Arte - Aida Abagief (Canto), Carmen Cristescu (Muzică) şi Lucian Iancu (Actorie) – au primit titlul de „profesor emerit”. Maestrul Lucian Iancu, a cărui istorie personală se confundă cu însuşi teatrul constănţean, a ţinut un discurs excelent, care a ridicat sala în picioare şi a fost întâmpinat şi încheiat cu ropote de aplauze. Discursul a fost centrat pe necesitatea ca, la Constanţa, să existe un Teatru Naţional. Şi de ce nu ar fi aşa? A fost o vreme când cei mai importanţi regizori ai României se înghesuiau să monteze spectacole aici, la malul mării, iar instituţia în sine are o tradiţie frumoasă, de aproape şapte decenii. Este adevărat că prezentul cultural al instituţiei a fost uşor întunecat de calitatea ambiguă a unora dintre angajaţi, actori din păcate, însă asta nu diluează cu nimic calitatea istorică teatrală a structurii.

Un Teatru Naţional la Constanţa este un deziderat raţional, chiar necesar, şi facem apel, pe această cale, la autorităţile administrative alese să facă demersuri în acest sens şi să sprijine propunerea unuia dintre cei mai mari actori ai scenei constănţene şi nu numai. Susţinem şi noi această propunere, alături de întreg mediul universitar de la malul mării.

Redăm, în continuare, „Manifest PENTRU TEATRUL NAŢIONAL CONSTANŢA”, al maestrului Lucian Iancu.

„Manifest PENTRU TEATRUL NAŢIONAL CONSTANŢA

Dobrogea, tărâmul acesta dintre Dunăre şi Marea Neagră are o caracteristică unică. Populaţia sa este un conglomerat etnic, în care trăiesc laolaltă: români, aromâni, bulgari, turci, tătari, ţigani, evrei, greci, armeni, ruşi, lipoveni, ucraineni, găgăuzi, germani, italieni, albanezi, sârbi, unguri etc.. Psihologul Filaret Sîntion numeşte această întâmplare istorică o “minune etnologică”. „Cum trăiesc în America toate popoarele de pe glob, alcătuind naţiunea americană, spune dânsul, aşa a reuşit şi Dobrogea să asimileze aceste naţii. Este o minune etnică să vieţuiască aici în bună vecinătate 18 naţii ale pământului.

Nu există, la nivelul Uniunii, un exemplu mai bun de conviețuire în deplină înțelegere decât Dobrogea. Pe fondul numeroaselor conflicte internaţionale şi religioase din Europa şi din alte părți ale lumii, Dobrogea rămâne în continuare un exemplu de convieţuire între etniile prezente în regiune. Caracterul mozaicat al regiunii dobrogene nu a împiedicat niciodată integrarea minorităţilor într-o societate democratică”.

În sensul generoaselor idei ale multiculturalismului “naţiunii dobrogene” ale toleranţei şi ecumenismului, ale convieţuirii respectuoase şi respingerii oricăror tendinţe de supremaţie etnică, ideea unui Teatru Naţional, departe de a însemna o dominaţie culturală naţionalistă, o impunere preferenţială a valorilor cultural – artistice româneşti, se prezintă ca o necesitate, justificată pe drept cuvânt de însăşi istoria construcţiei culturale dobrogene, de la antichitatea Greco-romană până în zilele noastre.

Textul proclamaţiei prin care Regele Carol I se adresa populaţiei dobrogene la momentul intrării în Dobrogea a armatei române, conţine principiile morale în numele cărora Patria Mumă îmbrăţişa provincia alipită la trupul ei, împreună cu angajamentele morale şi materiale la care “autorităţile române” se obligau faţă de populaţia care făcea parte de-acuma din Naţiunea Română.

În fiecare noiembrie marcăm festiv acel moment al alipirii la Trupul Ţării cu dansuri folclorice şi expoziţii culinare cu felurite delicii ale neamurilor dobrogene. În respectul principiilor exprimate de Conducătorului Luminat şi Patriot care a fost Regele Carol I, s-ar cuveni însă să punem pe masă şi realizări mai durabile ce ţin de hrana sufletească, de cultură şi spiritualitate.

TEATRUL NAŢIONAL DOBROGEAN s-ar constitui spunem noi, într-un înalt forum de exprimare multiculturală şi în acelaşi timp, un far strălucitor pe care Ţara se obligă să-l ţină aprins tot timpul şi în această margine de Românie.

Nicăieri nu e mai potrivit un Teatru Naţional ca în această Dobroge unde în sală stau unii lângă alţii spectatori de 18 etnii diferite, de 18 culturi diferite, uniţi de aceleaşi trăiri, de aceleaşi sentimente, de aceleaşi hohote de râs sau lacrimi; nicăieri n-ar fi aplaudate mai tare replicile din “Take, Yanke şi Cadâr”…

Căci proba de civilizaţie şi democraţie nu o dă existenţa unui teatru maghiar şi, alături, al altuia românesc, a unuia evreiesc şi altuia românesc, sau german şi românesc, a unui public segregat, ci tocmai existenţa acelui public Naţional, indiferent câte etnii ar cuprinde această noţiune.

Deocamdată însă “Autorităţile Române” nu prea se sinchisesc de obligaţiile la care Proclamaţia Regelui le trimitea,

ŞI DOBROGEA NOASTRĂ

RĂMÂNE SINGURA PROVINCIE ISTORICĂ ROMÂNEASCĂ FĂRĂ TEATRU NAŢIONAL!!!

Dar, chiar presupunând că Autorităţile Române, adică Ministerul Culturii şi cel al Finanţelor ar fi dispuse să acorde teatrului constănţean statutul de Naţional, “Cu asta ce-am făcut!?”, vorba lui Tănase… Când nu există în Constanţa o clădire demnă de a purta pe frontispiciu titlul de Teatru Naţional!

… Regele Carol a ştiut să facă un gest în spiritul Proclamaţiei sale prin construcţia monumentalei moschei care-i şi poartă numele… De atunci însă…

Este ruşinos ca oraşul nostru, anticul Tomis, încărcat de istorie, reper cultural încă din antichitate, să ajungă a fi considerat doar o destinaţie de vacanţă, o anexă a plajei, bun cel mult pentru teatrul stradal şi pentru carnavaluri…

Este ruşinos că acest oraş, cu un potenţial economic uriaş şi, îndrăznesc să spun, în aceeaşi măsură unul uman, nu are orgoliul de a avea UN TEATRU ADEVĂRAT, o clădire monumentală, cu dotări tehnice moderne şi condiţii de vizionare şi de confort care să arate atât de necesarul respect pentru noi, spectatorii.

Şi, când spun ”noi spectatorii” vreau să subliniez că nu vorbesc aici în calitate de fost director al teatrului şi nu doar în interesul actorilor şi al celorlalţi angajaţi ai teatrului; ci mă pun în pielea cetăţeanului, a constănţeanului care ar vrea şi el să se bucure de confort, să se mândrească cu “teatrul nostru”… Căruia să nu-i fie ruşine să-şi invite într-o seară la teatru, eventualii oaspeţi de la Iaşi sau Arad ori chiar din Focşani, ca să nu mai vorbim de rudele din Odessa, Istanbul sau Grecia…

Chiar nu mai avem mândrie!?

Este ruşinos să fim primiţi în săli neîncălzite, neclimatizate, cu dotări de scenă improprii şi învechite.

Este ruşinos ca teatrele din Bucureşti sau din ţară ale căror spectacole sunt dorite de public, să nu poată fi găzduite decât la aşa zisa Casă de Cultură, transformată în târg de haine, cu o sală a cărei curăţenie lasă de dorit şi cu o dotare tehnică de scenă atât de precară încât afectează calitatea spectacolelor…

Este cu atât mai ruşinos cu cât nici măcar nu e nevoie ca “Autorităţile” - centrale ori locale - să forţeze bugetul ministerului ori al oraşului pentru a obţine fondurile necesare sau să apeleze la generozitatea publicului… Există o Axă de finanţare din fonduri europene exact pentru acest scop – Construcţia de săli de teatru…

Este nevoie însă de implicare, de respect şi dragoste faţă de noi, concetăţenii domniilor lor!

Cum această implicare se lasă însă prea mult aşteptată, credem că este timpul de a demara o mişcare cetăţenească.

Nu ne gândim însă la una de tipul “daţi un leu pentru Ateneu !” ori la aceea atât de lamentabil eşuată, cu achiziţia “Păsării măiastre” a lui Brâncuşi. Şi nu vorbim nici de strângerea de fonduri, de contribuţii băneşti din partea unor sponsori sau de scos lumea în stradă cu pancarte şi vuvuzele.

Vorbim de valorificarea potenţialului de influenţare a fiecăruia dintre noi; vorbim despre aşa numitul Lobby, de o acţiune concertată prin mijloacele media şi de-la-om-la-om, susţinută, continuă, punând la bătaie autoritatea profesională, socială, politică a fiecăruia dintre noi pentru a induce în mentalul colectiv această idée nobilă, pentru a trezi în concetăţenii noştri adormitul patriotism local, mândria de a fi constănţean şi împreună, tot insistând, să producem presiune asupra autorităţilor, asupra celor care au ca datorie să resolve această problemă şi care, din comoditate sau nepăsare, nu realizează necesitatea şi oportunitatea acestui act cultural.

Personal, consider că momentul redemarării luptei pentru Teatrul Naţional constănţean îşi găseşte cel mai potrivit loc şi cele mai bune şanse de reuşită aici în spaţiul universitar. Aura academică a excelenţelor, alături de exuberanţa tinerească a studenţilor pot asigura un bun start demersului nostru, în interesul tuturor locuitorilor acestei provincii. Provincie care, deşi la marginea ţării, nu admitem să fie marginalizată!!”