Festivalul Internaţional de film de la Locarno se apropie de faza finală. A venit acum, iată, şi rîndul producţiilor româneşti să intre în competiţie. La secţiunea „Leopardul de mîine\", participăm cu trei titluri. „Faţa galbenă care rîde\", în regia lui Constantin Popescu, este un scurt metraj despre (in)comunicabilitatea dintre părinţi şi copii aflaţi la distanţă. Fără a fi prezent la Locarno, regizorul are mai degrabă emoţii acasă, în finalizarea debutului său în lung metraj – „Portret al luptătorului la tinereţe\" - primul titlu dintr-un triptic consacrat luoptătorilor din munţi. La aceeaşi secţiune locarniană participă şi, cum am mai arătat, „Balastiera #186\", un film de şcoală de Adina Pintilie, cu o temă similară, din orizontul marginalilor, al însingurărilor. Să nu-l uităm pe Cătălin Muşat, al cărui „Cioban zburător\" încearcă să aducă în pagina ecranică două universuri aparent incompatibile: al păstorilor şi al deltaplaniştilor.

Interesul special îl stîrneşte, desigur, „Mar Nero\", coproducţie româno-italiană, programată, ieri, la ora 09.00, la Kursaal, apoi la ora 16.15, la sala Fevi, urmînd să mai fie proiectat astăzi, la 09.00 (Fevi), şi mîine, la 21:30, după anunţarea palmaresului (sala Otello). La ora redactării acestei corespondenţe, a început conferinţa de presă a filmului, desfăşurată la Palazzo Morettini (Biblioteca centrală), în prezenţa regizorului Federico Bondi, a actriţelor Ilaria Occhini şi Dorotheea Alina Petre şi a producătorului Francesco Pamphili. Actriţa Dorotheea Petre s-a declarat încîntată de energia şi ataşamentul personajului Angelei. Filmul are o temă deja clasică, aceea a românilor aflaţi la lucru în străinătate. Regizorul a mărturisit că ideea i-a fost sugerată de o experienţă personală: la Florenţa, bunica acestuia a avut ca asistentă (îngrijitoare permanentă) o româncă, pe care a apreciat-o foarte mult, deşi nu a făcut deplasarea în România, precum în film. Interpreta Gemmei, a bătrînei, este o frumuseţe a anilor \'50 - \'60, pe nume Ilaria Occhini şi a colaborat mult în teatru cu Luchino Visconti. Pentru ea, România de azi seamănă cu Italia postbelică, iar relaţia cu Angela o vede ca pe o probă de afinitate a vîrstelor şi a feminităţii. De aici, stilul intimist, tandru, al naraţiunii, cu mariajul vulnerabilităţii, dar şi al sacrificiului unei tinere femei, care a plecat de lîngă soţul ei pentru a accepta să stea 24 de ore din 24 alături de o biată bătrînă neputincioasă. O lecţie de demnitate şi curaj, social şi moral.