Dacă ar fi să recapitulăm rolurile de dinainte de 1989 şi chiar să le adăugăm pe cele de după, am realiza că nicio altă actriţă de la noi nu corespunde întocmai tipului angelic, intangibil, imponderabil, al sensibilităţii ispăşitoare. Mă întreb câte şi ce fel de logodnice a avut cinematograful american. Mă pot apropia şi de cel al continentului nostru. Nu le voi numi. Nu le voi tria. Cu siguranţă, e greu de găsit una în totul reprezentativă, deşi mari dive, talente unice, au făcut faima atâtor producţii, cu sex-appeal-ul extraordinar, cu strălucirea personalităţii lor explozive.

Maria noastră, predestinându-şi numele, aprioric, biblic, nu se încumetă să facă paşi greşiţi. Nu calcă prea apăsat pe sentimentele altora. Se înţelege că aici comentez modul de a-şi juca personajele, iar nicidecum felul de a fi al unei femei frumoase, mamă a trei copii, soţie devotată a unui regizor încercat, profund, exemplar prin felul în care îşi slujeşte propriul har. L-am numit pe Nicolae Mărgineanu, operatorul şi regizorul, atât de consecvent misiunii sale artistice şi atât de ataşat mediului familial.

Umbra discretă, diafană, a unui tezaur al durerii de a fi român, Maria, născătoare a trei prunci, cu toţii hărăziţi artelor spectacolului, a venit din Moldova la 19 februarie 1951, urcând din valea Berheciului, ca primul din cei cinci copii aduşi pe lume de părinţii ei naturali, Tache Giurgiu şi Victoria Pavelia. Adoptată de o rudă de la Bucureşti, ea continuă paşii făcuţi pe scena Căminului cultural din localitatea natală, participă la serbările acelor vremi, trece prin Şcoala Populară de Artă, cade la prima încercare la actorie, la I.A.T.C.-ul de atunci. Are şansa de a-l avea ca profesor pe Octavian Cotescu, printre colegii ei de an aflându-se, între alţii, Horaţiu Mălăele şi Dan Condurache.

Nu foarte bogată, filmografia ei cuprinde roluri memorabile, între care Sida din „Dincolo de pod” (1975) de Mircea Veroiu, ecranizarea romanului „Mara” de Ioan Slavici. Mai rar a trecut şi în alte registre decât cel dramatic. Vezi comediile cu anotimpurile bobocilor, semnate de Mircea Moldovan, dar, îndeosebi, „Cuibul de viespi”, ecranizarea „Gaiţelor” lui Kiriţescu, în regia experimentatului şi rafinatului Horea Popescu.

Felul ei luminos de a fi pare a ne scălda nu doar în lumina imediată a scenei şi a ecranului. Este aproape imposibil să admiţi că a devenit sexagenară. Fiinţa ei palpită mereu sub semnul unei tinereţi invincibile, aşa că va trebui să o mai aşteptăm cu noi, multe şi,desigur, foarte reuşite roluri de acum înainte.