Baza Nautică a Clubul Sportiv “Farul” este denumirea complexului care se ascunde la capătul unui drum pe care cu greu te-ai încumeta să-l iei la pas. Ca orientare, e pe undeva prin spatele Campusului, chiar în buza lacului Siutghiol. Ajungem în jurul orei 15.00, împreună cu Mariana Ciobanu-Limbău, căreia îi este greu să explice drumul, însă ne conduce aproape cu ochii închişi către locul unde şi-a petrecut mai bine de 18 de ani din viaţă. A venit aici la vîrsta de 12 ani, fiind adusă de bunica ei. „Era o fată la bunica mea în sat care făcea kaiac-canoe şi a venit la noi şi m-a întrebat dacă vreau să vin şi eu. Nu prea ştiam ce înseamnă asta, însă bunica a fost de acord să mă aducă. Şi am rămas aici”, spune Mariana, în timp ce deschide poarta de la intrare, cu care este foarte familiarizată. În spatele porţii, acoperită de sălcii, stă o căbănuţă, unde probabil se odihnesc viitori campioni europeni şi mondiali. E linişte! Doar lacul este agitat de vîntul ce suflă cu putere, iar în curte se văd aliniate bărcile care aşteaptă să se mai potolească vîntul ca să poată înfrunta din nou apa. Sîntem poftiţi în sala de mese, unde îşi fac repede apariţia Maria şi Ştefan Aftenie, cei care i-au pus Marianei vîslele prima oară în mînă. Mariana îi îmbrăţişează ca un copil ce a plecat de mult de acasă, iar acum îşi revede părinţi. „Sînt ca şi părinţi mei!”, spune sportiva înainte de a începe interviul.

“Poate că încă o medalie olimpică m-ar fi făcut să mă simt împlinită”

Şi-a pus vîslele în cui în urmă cu şase luni. Mult prea devreme spun unii, pentru care sportiva era cotată cu mari şanse la o medalie la Beijing. Mariana nu neagă acest lucru, însă îşi motivează retragerea cu o poveste pe care puţini o ştiu, mai ales că ne aducem aminte de acest sport odată la patru ani, cînd kaiaciştii trec în palmaresul României alte noi medalii olimpice. „Multe lucruri m-au determinat să fac acest lucru. Nu m-am simţit niciodată bine la lot, colectivul de acolo nu semăna deloc cu ce eram eu obişnuită. Atmosfera s-a deteriorat mult în ultimii ani. Însă cel mai mult m-a deranjat haosul de acolo, lipsa de profesionalism, dar mai ales injuriile pe care le primeam adesea, cînd nu eram de acord să fac ceva care venea din partea unei persoane ce nu avea nicio legatură cu lotul”, spune Mariana Ciobanu-Limbău, fără să dea nume, pentru că vrea să treacă peste această etapă mai puţin frumoasă din viaţă. Şi totuşi, ratarea prezenţei la Campionatele Mondiale pare să fi fost punctul culminant. „Nu aveam cum să ratăm această calificare. Venisem cu medalie de la europene şi nici prin gînd nu îmi trecea acest lucru. Cînd am rămas pe dinafară mi-am dat seama că ruptura a devenit evidentă”, explică Mariana. Dintre numeroasele medalii cucerite de-a lungul carierei (dintre care 3 la Campionatele Mondiale şi 11 la Campionatele Europene), cea mai importantă este medalia de bronz de la Jocurile Olimpice de la Sydney, din 2000, în proba de 4x500 m, alături de Alina Platon-Chirilă. Şi-ar mai fi dorit una mai strălucitoare, care ar fi putut veni la Beijing. „Presiunea este extrem de mare, sînt multe ore de antrenament şi trebuie să ai un psihic tare ca să rezişti. Însă, tot ce a fost rău este uitat atunci cînd urci pe podium şi îţi auzi imnul. Poate că încă o medalie olimpică m-ar fi făcut să mă simt împlinită”, e singurul regret, care probabil o va urmări pe Mariana Limbău-Ciobanu multă vreme de acum încolo.