ÎNTÂLNIREA. „Delfinul mi-a salvat viaţa. După ce am scufundat cu distrugătorul „Regina Maria“ nava rusească „Moskva“, am fost repartizat la submarine. Nu ştiam nimic despre ele. Aveam un coleg care a fost dat pe o canonieră, al cărui tată era general, şi mi-a spus că dacă vreau vorbeşte el şi mă mută cu el pe navă. Am zis că nu are rost, dacă e să mor, mor şi călcat de maşină. După ce m-am întors din prima misiune cu Delfinul am aflat că prietenul meu murise după ce canoniera intrase într-un baraj de mine la Şabla. Dacă mă duceam cu el eram şi eu terminat“, îşi aminteşte contraamiralul (r) Petre Zamfir despre decizia care i-a salvat viaţa şi care l-a adus în rândul elitei Marinei Române. Aflat printre puţinii membri ai echipajului care mai sunt în viaţă, contraamiralul (r) Petre Zamfir povesteşte că tot ce trebuiau să ştie despre submarin au învăţat într-un curs de două săptămâni, după care au fost trimişi la luptă. „Submarinul este o navă foarte complicată, plină de aparatură. Fiecare om are repartizat un număr de aparate, iar să umbli la aparatul vecinului era o crimă. În imersie, lucrurile se complică şi mai mult. Când aveam nevoie ca un om de la prova să meargă la pupa, anunţam postul central. Dacă marinarul avea 100 de kilograme, pompele băgau în locul lui 100 de kilograme de apă ca el să poată să plece. Nu te plimbai cum vroiai. Am avut misiune de 45 de zile şi noi, cei de la prova, nu ne-am văzut cu cei de la pupa“, spune contraamiralul (r) Zamfir.

CONSTRUCŢIE CU CÂNTEC. Submarinul Delfinul a fost construit în Italia şi a intrat în posesia Marinei Române după un adevărat scandal diplomatic. „Construcţia lui a început în 1927 şi s-a terminat în 1931, dar a fost un scandal monstru. Odată cu acest submarin s-a comandat şi o navă bază, se numea nava bază „Constanţa“. Italienii, cum sunt nişte cioflingari, au făcut nava bază în termen, dar submarinul nu l-au terminat. I-au dat ai noştri în judecată şi până la urmă l-au terminat. Când au zis că e gata şi au fost cu el în probe de imersiune, submarinul se ducea cu pupa în jos. În loc să aibă asietă 0, el se înclina. Aşa că la pupa s-a pus un cheson, noi îi spuneam o cocoaşă, ca să îl aducă la linie. Pentru că la misiuni mai mari se punea problema uleiului, comandatul a zis să pună în cocoaşă uleiul de rezervă pentru motoare“, a adăugat contraamiralul (r) Petre Zamfir.

BĂTĂLIA DE LA YALTA. Veteranul de război povesteşte că cea mai periculoasă misiune a fost la Yalta în 1942, aproape de locul în care, în urmă cu mai puţin de un an, Delfinul scufundase o navă sovietică de transport de 2.000 de tone. Prezent la asediul asupra Sevastopolului, poziţia submarinului a fost deconspirată de aviaţia rusă. „A urmat o ploaie de bombe şi grenade antisubmarin, au fost aproape 500 de explozii. Am fost fugăriţi şi hăituiţi timp de câteva zile. Nu puteam să scăpăm de ei. Comandantul Constantin „Bibi” Costăchescu a ordonat să punem submarinul pe fund, la 80 de metri, şi să oprim toate aparatele. La ora 21.00, în a treia zi, telegrafiştii au anunţat că nu se mai aud elice în zonă. Am ieşit la 13 metri, marea era foarte agitată. Din cauza asta, noi am avut noroc, pentru că vedetele torpiloare la un grad de peste 3, adică un val de peste şapte metri, nu mai rezistă, şi s-au retras. Când s-a uitat cu periscopul, comandantul a văzut că în jurul nostru era o pată imensă de ulei. Atunci ne-am dat seama şi am văzut că ne-au rupt cocoaşa. În momentul în care au tras după noi, tancul s-a fisurat şi ieşea ulei, iar ai naibii ruşi se ţineau după dâră. Am ieşit la suprafaţă, iar comandantul a dat ordin să aruncăm toate gunoaiele afară să creadă că ne-au nimerit. A doua zi de dimineaţă, ruşii au venit în zonă şi când au văzut gunoaiele noastre au dat la Radio Moscova că au scufundat un submarin. Beleaua noastră a fost că ne-au avariat staţia de emisie. Noi recepţionam semnale din ţară, dar nu puteam să trimitem nimic“, îşi aminteşte contraamiralul (r) Petre Zamfir.

ÎNMORMÂNTAŢI DE RUDE. „Pentru că noi de la Yalta am luat-o spre coasta Turciei ca să ieşim din zonă şi am venit spre Constanţa cu viteză mică, am întârziat vreo 10 zile. Văzând că nu mai venim, au crezut că ce zic ruşii este adevărat. Ne-au chemat familiile şi le-au dat acte de deces. Mama mi-a făcut pomană, a dat şi haine. Când, în sfârşit, am ajuns şi noi la poarta barajului de mine, la intrarea spre port era o canonieră în patrulare ca să nu vină nave ruseşti. Când ne-am apropiat de Tuzla, am dat racheta de recunoaştere şi au anunţat că a venit Delfinul, iar cei de la comandament au rămas tâmpiţi. Nu au crezut. Am repetat semnalul de recunoaştere de aproape 10 ori“, povesteşte contraamiralul (r) Zamfir. Veteranul îşi aduce aminte că întoarcerea acasă, la cei care îl credeau mort, a fost cea mai grea „misiune“. „O babă, când m-a văzut că am venit acasă, i s-a făcut rău şi a leşinat. Pentru că mama era cardiacă, m-am dus la un vecin. I-am zis: „mă Ioane, eu stau aici la tine, tu du-te la mama şi pregăteşte-o. Ce-ai zice dacă nu ar fi mort... chestii din astea”... Am stat vreo două ore. Tot i s-a făcut rău când m-a văzut“, îşi aduce aminte contraamiralul.

VIAŢA LA BORD. „Submarinul are butelii de oxigen în fiecare compartiment, numite dozatoare de oxigen. Noi nu le-am folosit niciodată. Ălea sunt pentru vremuri grele. Ca să nu murim, aveam în fiecare compartiment un fel de purificatoare de aer. Dar ele rarefiau aerul şi după 16 ore simţeai că nu mai poţi să respiri. Era un miros de transpiraţie amestecat cu ulei şi motorină. Pe submarin era un singur veceu. Manevra ca să îl foloseşti era extraordinar de greoaie. Avea două rânduri de capace şi trebuiau manevrate trei valve. Dacă nu puneai capacul bine sau nu reglai bine valvele, totul îţi venea în faţă. Pentru urinat, aveam căldări cu motorină care, peste noapte, se aruncau în apă. Sub apă ne era frică doar de grenadele antisubmarin. Cu aviaţia nu aveam probleme pentru că, în momentul în care bomba atinge apa, ea explodează, iar majoritatea schijelor se duc în sus. Cu grenadele este altceva. Dacă grenada este la 1.000 de metri distanţă are numai efect moral, adică doar o simţi. La 500 de metri, submarinul deja se bâţâie. La 100 de metri, submarinul este mort“, îşi aminteşte contraamiralul (r) Petre Zamfir despre cum trăiau cei 45 de marinari la bordul Delfinului.